Roxana Dan, în vârstă de 29 de ani, judecă dosare de patru ani și are o vechime în profesie de șase (cu tot cu perioada de la INM), dar dacă s-ar aplica criteriile ministrului Tudorel Toader la admiterea de la INM, abia la anul s-ar putea înscrie la concurs. Clujust.ro vă invită să cunoașteți un tânăr judecător de la secția civilă de la Judecătoria Cluj-Napoca și seminarist la Facultatea de Drept UBB Cluj.

Roxana Dan a fost invitată la emisiunea Clujust live, realizată de Alin Golban și transmisă la radio Napoca FM și pe Facebook, în contextul propunerii ministrului Justiției ca la admiterea de la INM să fie primiți doar candidați cu vârsta minimă de 30 de ani și cel puțin 5 ani vechime în alte profesii juridice.

Alin Golban: Bănuiesc că nu sunteți de acord cu propunerea ministrului Justiției.

Roxana Dan: Nu sunt tranșantă. Nu spun că este bine sau rău. Cred că este nevoie de un studiu atent asupra acestei propuneri. Și am să vă spun de ce cred asta: Pentru că s-ar putea să nu existe piață de recrutare pentru judecători, dacă se aplică așa. Mai există și alte sisteme în care există un minim de vârstă pe care trebuie să-l ai, dar, la nivel internațional, există o optică asupra recrutării magistraților. Adică, putem să avem un sistem competitiv, așa cum îl avem noi, sau putem să avem un sistem pe bază de experiență, așa cum are Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, de exemplu. Adică statele de common law.

Cele mai multe state continentale adoptă acest sistem competitiv în care își aleg judecătorii profesional, pentru că în România avem doar judecători profesionali, nu avem judecători laici cum are Marea Britanie. Și atunci este evident că într-un sistem competitiv ai nevoie de o competiție. Ca să te poți înscrie la examen trebuie să îndeplinești niște condiții. Or, dacă condiția este să ai 30 de ani și 5 ani de experiență, din start, din ce vedem noi din anii trecuți de la admiterea în magistratură (celălalt tip de a accede în profesia de judecător și procuror) nu sunt atât de mulți candidați. Noi avem nevoie de minim 200 pe an, așa spun studiile. După cum vedeți, avem 500-600 de candidați și vreo 50-60 admiși în fiecare an la admiterea directă în magistratură. (…)

Nu sunt foarte mulți doritori, pentru că la 30 de ani deja ești desăvârșit într-o anumită profesie, după ce ai profesat 7 ani. Prea puțini buni își doresc cu adevărat să meargă să o ia de la capăt, pentru că și dacă ai fost avocat, consilier juridic, mediator, e o altă profesie, iar Institutul te învață să devii judecător.

A.G: Mulți tineri absolvenți trec de proba de cunoștințe juridice, dar pică la interviu. Mă gândesc că la proba interviului de la INM te triază și ca om?

R.D: Asta încearcă să vadă: dacă ai valorile necesare, dacă ai principiile necesare. Am fost preocupată întotdeauna de psihologia individului, mai ales în ultima vreme. Toate studiile arată că până în 21-23 de ani te formezi ca om, ca și principii, ca și valori. Adică ești același tu de la 23 de ani cu cel de la 30 de ani. Aa, că ai mai multă experiență, dar până la urmă chiar nu trebuie să faci lucruri negative sau să treci printr-o dramă ca să poți să judeci o dramă. Și-atunci mă întreb eu: Experiența asta este certă? Adică sigur o dobândești între 25 și 30 de ani?

A.G: Cei care sunt de acord cu propunerea ministrului invocă că nu ai o experiență de viață la 23 de ani.

R.D: 25 de ani! Ar trebui să rectificăm puțin această susținere pentru că la 23 de ani nu judeci. La 23 de ani poți să intri în Institut. Eu, de exemplu, am intrat la 23 de ani și am intrat din prima încercare. Am terminat la 25. La 25 și un pic am deveni stagiară și am judecat cauze cu o complexitate redusă: pensii de întreținere, plângeri contravenționale, care într-adevăr sunt importante pentru omul din litigiu. Au o dificultate juridică mai redusă, dar sunt importante, nu le trecem în derizoriu.

Ceea ce facem noi este o dreptate socială. Judecătorul restabilește pacea socială, aceasta este definiția dată, nu tranșează destine de oameni. Eu personal nu m-am simțit și nu mă simt și pot să vă asigur că aceasta este optica majorității colegilor mei, pe care eu îi cunosc, nu ne simțim Dumnezeu pe pământ, pentru că nu suntem așa ceva! Suntem profesioniști ai dreptului, care exercităm o funcție publică pentru oameni. Eu mă duc a serviciu, ca oricare dintre dvs., pentru a rezolva problemele oamenilor. Acesta este job-ul meu.

A.G: Cum de ajung avocați cu experiență să spună că sunt avocați tineri care nu știu să cântărească situațiile sau se cred mici Dumnezei?

R.D: Cu siguranță sunt și experiențe negative, dar dacă s-ar dezbate mai mult pe această temă, adică haideți să vedem unde sunt problemele! De exemplu, îmi aduc aminte o discuție în care avocații erau nemulțumiți că trebuie să stea foarte mult pe holurile instanței pentru ca judecătorii ăștia tineri să le ia cauzele. Ce m-am gândit eu când am devenit judecător: Să-mi pun cumva cauzele în așa fel încât oamenii să nu aștepte foarte mult. De aceea, toată lumea spune că eu sunt operativă. De ce? Pentru că le gândesc înainte, am un management al ședinței. De exemplu, între 8.30 și 10, îmi pun toate cauzele care sunt la prim termen, în care sunt discuții mici pe probe și așa mai departe. Și de la 10 cele cu probațiune, pentru ca oamenii să nu aștepte. Deci încerc să rezolv, când aud o astfel de problemă din partea oamenilor, din partea avocaților. Eu cred că ar trebui să mizăm pe buna credință a oamenilor. Dacă sunt probleme, ele trebuie rezolvate și discutate, dar nu trebuie generalizate.

Și dacă sunt probleme de valori ale judecătorilor – și cu siguranță se găsesc în sistem astfel de persoane – cred că ei ar trebui triați. La ce m-am gândit eu: La același sistem pe care îl are Franța sau alte state, care au o perioadă de probă, pe lângă institut. Și Franța are o școală națională de magistratură, unde perioada de probă este de 31 de luni, dar după acea perioadă îți pot strânge mâna și-ți pot spune: nu ești pregătit să devii judecător, nu ai calitățile necesare pentru a deveni judecător. Îți spune o comisie formată din profesori universitari, avocați, judecători, instanța unde tu ai muncit în ultima perioadă. Dar nu dai tu deciziile în această perioadă de probă. Ești pe lângă un judecător. De exemplu, în Austria ești purtat o dată la 3 luni pe lângă un judecător din altă specialitate. Și fiecare dintre aceștia realizează un raport despre tine, adică spun părțile bune, părțile negative și încearcă să te ajute, dacă pot să te ajute. Dacă nu, îți strâng mâna și spun tu nu știi să iei o decizie, nu ai ce căuta la noi în sistem.

A.G: În schimb, la noi toți de la INM devin magistrați?

R.D: Aproape toți, puțini mai cad examenele de absolvire, respectiv de definitivat.

A.G: Ca să-l parafrazez pe ministrul Toader, la ce vârstă ați avut ciocanul în mână?

R.D: Dacă vorbim de ciocanul de șnițele, undeva la 14 ani cred că a început să mă lase mama să fac de mâncare (râde). Dacă vorbim de alte ciocane, nu am nici acum și cred că domnul ministru a vorbit mai mult pentru public și mai puțin pentru noi, pentru că toți cei care cunosc sistemul de Justiție știu că noi nu avem ciocan. Sistemul de Common law are acel ciocan. Judecătorul când zice ceva și dă cu ciocanul e gata. Dar noi nu avem acest ciocan. Sistemul continental de drept nu are ciocane.

A.G: De unde a apărut această imagine cu ciocanul din Justiție la noi?

R.D: Din filme, evident. Probabil că domnul ministru se referea la ciocan ca la simbol al puterii judecătorului.

A.G: Simbolul puterii voastre fiind…?

R.D: Pixul sau semnătura.

A.G: Poate ministrul nu a mai fost demult în intanță.

R.D: A fost cu siguranță. Domnul ministru a fost procuror de tânăr, timp de 4 ani. Chiar sub vârsta de 30 de ani a fost procuror, pe la 24-26 a început. Din CV-ul lui am observat acest lucru.

A.G. Deci chiar domnul ministru a fost procuror la 24 de ani, ceea ce acum blamează.

R.D: Să știți că nu e neapărat rău. Dacă societatea dorește această schimbare și crede că va obține mai multe încredere în Justiție dacă avem 30 de ani, foarte bine, hai să o facem și pe asta! Dar să știți că alegerea în materie de recrutare a judecătorilor se face în funcție de cultura fiecărui stat. Nu se face aleatoriu, nu se schimbă de pe o zi pe alta. E un sistem care ține profund de educația și cultura societății.

A.G: Ați început să judecați dosare la vârsta de…?

R.D: 25 de ani. Aceasta este vârsta, nu prea se poate înainte de 25. Înainte se putea. A existat o perioadă când absolvenții de drept optau pentru a deveni procurori sau judecători. Acum nu mai există această posibilitate. La acest moment, suntem judecători undeva la 25 de ani, stagiari.

A.G: Ați judecat și în penal și în civil?

R.D: Am judecat ca stagiară și în penal. Am avut cred că vreo patru sau cinci cauze de fond și două-trei reabilitări. Am ales civilul chiar dacă prima mea specialitate și prima mea iubire a fost penalul.

A.G: Cum e la 25 de ani să fii judecător și să ai oamenii în fața ta cu diverse probleme, să aștepte o rezolvare, ei fiind de diverse vârste?

R.D: Nu am avut niciun incident în care vârsta să-mi pună o problemă, gen să nu mă recunoască drept judecător persoana din fața mea. Decizia se ia de obicei firesc, adică după ce administrezi probele, decizia vine pentru că dacă tu ai formarea necesară în a vedea soluția, tu o vezi într-un dosar. Până la urmă noi stabilim adevărul juridic pe bază de probe, noi nu judecăm după opinia personală a noastră. Da, intima noastră convingere este cea care până la urmă dă soluția, dar intima noastră convingere bazată pe probe. Așa cum spunea profesorul Mateuț, un mare avocat, judecătorul trebuie să judece pe baza intimei sale convingeri. Pentru a forma această convingere, trebuie să administrezi probe. Or, de cele mai multe ori, decizia vine firesc. E o profesie ca oricare alta. Așa cum dvs. sunteți jurnalist, așa eu sunt judecător.

A.G: Ministrul reproșa că sub 30 de ani nu ai capacitatea să decizi soarta unui om.

R.D: Nu decidem sorțile oamenilor, dar de decizia noastră depinde foarte mult viitorul lor. Ceea ce facem noi este să rezolvăm o problemă juridică. Aplicăm dreptul la o situație de fapt. Cum îl aplicăm? Prin prisma normală a cum suntem noi ca oameni, ce valori, ce principii avem și situația celui din fața noastră. Chiar nu cred că trebuie să fii furat tu ca să poți să judeci un hoț.

Foarte mulți spun de dreptul familiei, cea mai sensibilă zonă în dreptul civil pentru că decidem în legăură cu viitorul minorilor. Eu, de exemplu, cred că un singur divorț am avut în care să nu-i fi convins măcar să fie de acord cu divorțul, să fie divorț prin acord și nu din culpă, pentru că nu ajută pe nimeni. Oamenii ajung la un anumit nivel de înțelegere dacă poți să vorbești cu ei. Ca judecător în dreptul familiei ești mai degrabă un mediator între cele două interese, al tatălui și al mamei. Asta încerc eu să fac întotdeauna: să responsabilizez părinții, să le spun că până la urmă e obligația lor de a se înțelege pentru că indiferent de hotărârea pe care o voi da eu, ei dacă nu acceptă ceea ce se întâmplă, se vor judeca în continuare și cel care va fi rănit va fi copilul.(…)

Sună bine la nivel de societate ceea ce spunea domnul ministru, dar nu are conținutul.

A.G: Dosarele vă creează o încărcătură, emoții?

R.D: Îmi plac oamenii, iubesc oamenii, de aceea fac această profesie. Da, te încarci cu problemele oamenilor, da te afectează. Mi-ar plăcea uneori să lucrez într-un mediu cu mai multă energie pozitivă. Dar satisfacția pe care o avem noi vine din faptul că noi chiar încercăm să le rezolvăm problemele.

A.G: Până la urmă, în legătura cu propunerea legată de admiterea la INM, vedeți vreo soluție de mijloc?

R.D: Cred că un stagiu prelungit. Nu 2 ani, ci poate 4 ani. Primul an de formare pur teoretică la Institut sau poate mai mult, după care formare practică efectivă. Așa cum am văzut în Austria, de exemplu, cel care dorește să devină judecător merge pe la fiecare specializare și stă cu acel judecător câteva luni. Este un fel de asistent al lui. Nu ia decizie, ci vede, observă, lucrează cot  la cot cu judecătorul și abia după patru ani devine judecător. Și dacă nu ești potrivit, să te poată exclude, așa cum se face în Franța.

A.G: Legat de partea cu vechimea, trebuie să cunoașteți celelalte profesii? Când ați fost la INM, ați luat contact cu celelalte profesii?

R.D: Să știți că am făcut stagiu în avocatură. Am fost la Bejenaru și Asociații aici la Clu, o lună, și am luat contact cu altă profesie în mod evident. Și toți auditorii acum sunt obligați să facă asta, nu știu dacă a crescut perioada, dar minim o lună este. Mă întreb dacă e puțin sau nu. Eu de exemplu, în timpul facultății, am făcut aproape un an stagiu de practică la o casă de avocatură, la profesorul Sergiu Bogdan, în materie penală. Nu e obligatoriu într-adevăr pe o perioadă lungă, dar eu ca urmare a acelui stagiu de practică, am decis să nu fiu avocat în penal, pentru că mi-am dat seama că nu pot să apăr oameni în a căror nevinovăție nu cred. 

A.G: Cât contează aspectele social-umane din dosare? Cât contează ce fel de om e cel din fața dvs, dacă e bătrân, bolnav, sărac, bogat?

R.D: Cu siguranță contează în anumite litigii. Dar într-un litigiu gen ordonanță de plată, cerere cu valoare redusă, în care omul nu și-a plătit chiria sau gazul, cel mult pot să-i dau un termen de grație, atâta timp cât omul recunoaște. Asta pot să fac. Ce mai mult de atât? Un termen de grație pe care legea ni-l prevede. Lucrăm într-un sistem în care nu ne permite legiuitorul să facem foarte multe, decât să aplicăm legea în anumite condiții. Putem jongla într-un cadru destul de restrâns. Or, această condiție a omului din fața noastră poate influența doar în acele condiții. Nu aș putea să nu-l oblig pe om pentru că este bătrân și bolnav. Contractele au forță obligatorie.

A.G. Sunteți ancorată în realitate? Urmăriți fenomenele sociale, știrile?

R.D: Nu am un turn de fildeș. Am un apartament în care locuiesc, ies cu prietenii mei, încerc să mă implic cât pot eu în toate activitățile culturale din oraș, merg la conferințe la care sunt invitată. Duc o viață absolut normală, în care atunci când mă întreabă oameni care nu mă cunosc cu ce mă ocup, doar dacă este necesar spun prima profesie, de obicei o spun pe a doua, adică că sunt seminarist la facultate. De ce? Pentru că următoarele întrebări sunt legate de probleme – am avut o cauză, spune-mi acolo – și în mod evident nu putem discuta despre cauze care sunt pe rol sau care au fost pe rol. Cei apropiați știu cu ce mă ocup și nimeni nu încearcă să profite de pe urma profesiei mele.

A.G: În calitate de colaborator al facultății, cum vi se par studenții din ziua de azi? Sunt pregătiți pentru a fi magistrați cei care doresc acest lucru?

R.D: La facultate văd studenți care iau ușor decizii, care când ascultă speța știu care e soluția și studenți, la fel de buni, care au argumente pro și contra. Și de doi ani încoace mi-am propus să le spun acest lucru. Adică, să-i spun acelui student care ia decizia ușor: ai fi potrivit să fii judecător.

Așa suntem noi construiți ca oameni. E foarte greu să deprinzi această chestiune. Gândiți-vă la ceva ușor: Dimineața, când vreți să mâncați ceva, vă ia mult să vă gândiți ce, să vă decideți? Sau când vă îmbrăcați, vă ia mult? Dacă vă ia foarte mult și cântăriți fiecare lucru, s-ar putea să nu fiți bun de judecător. Trebuie să iei decizii destul de ușor și să poți să trăiești cu ele.

A.G: Ce vă place la profesia de judecător?

R.D: Îmi place că sunt independentă în ceea ce fac, iau decizia ca urmare a argumentelor. Îmi place că pot să ajut oamenii. Chiar simt că ajut oamenii cu deciziile pe care le iau, o parte dintre ei, deși eu cred că-i ajut pe toți. Până la urmă, cred că faptul că nu neapărat împingem legea, ci o aplicăm la contextul actual e absolut fenomenal. De ce spun asta? Pentru că legea e uneori retrogradă, de acum 10-20 de ani, și noi trebuie să interpretăm legea în contextul acesta și noi o facem. Avocații ne sprijină acest demers, sunt un sprijin absolut necesar și indispensabil în acest demers, vin cu argumente pro și contra unei anumite situații, iar judecătorul până la urmă, din legea pe care o are, recreează pentru parte acea pace socială de care are nevoie.

 

Comments

comentarii