Neexecutându-și de bună voie obligația de a-i achita lui Teodorovici cheltuilile de judecată, Florin Cîțu este executat silit de acesta din urmă.

Pentru a afla cum s-a ajuns ca premierul interimar să piardă procesul și să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul pe care l-a promovat, redăm decizia Tribunalului București prin care s-a respins apelul premierului împotriva sentinței prin care i-a fost respinsă acțiunea în constatare a caracterului ilicit al faptei prin care Teodorovici i-ar fi încălcat încălcat dreptul la onoare, demnitate, reputație și imagine.

Conform Observator, Eugen Teodorovici ar fi pus în executare silită ambele hotărâri prin care a obținut cheltuieli de judecată de la premierul interimar, Florin Cîțu.

,,TRIBUNALUL,

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 04.04.2019, reclamantul Cîțu Florin Vasile, în contradictoriu cu pârâtul Teodorovici Eugen Orlando, a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul art. 253 alin. 1 lit. c) C. civ., să constate caracterul ilicit al faptei prin care pârâtul a încălcat dreptul la onoare, demnitate, reputație și imagine, aparținând reclamantului, să oblige pârâtul la plata sumei de 1 leu, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor nepatrimoniale, să oblige pârâtul, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii pronunțate de către instanța de judecată într-un ziar de largă circulație, precum și să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că, în cadrul unei emisiuni difuzate pe postul TVR 1, pârâtul Teodorovici Eugen Orlando a susținut o serie de afirmații false prin care i-a fost adus un prejudiciu imaginii reclamantului, afirmând că reclamantul a fost dat afară din sistemul bancar din cauză că ar fi făcut speculă la leu în anul 2008. De asemenea, s-a arătat că printre susținerile pârâtului se regăsește în mod explicit afirmația potrivit căreia reclamantul ar fi furat, prin aceasta sugerându-se că reclamantul ar fi comis o faptă de natură penală. Aceste afirmații, în opinia reclamantului, au fost făcute în scopul insultării și denigrării acestuia în ochii opiniei publice, inducându-se ideea unei imagini pătate. Prin urmare, reclamantul a susținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, s-a arătat că: există o faptă ilicită, reprezentată de depășirea limitelor liberei exprimări prin afirmațiile făcute de către pârât, acestea neavând semnificația unor judecăți de valoare, ceea ce înseamnă că este necesar a fi probate; limita dintre art. 8 și art. 10 CEDO a fost încălcată prin faptul că au fost depășite granițele libertății de exprimare, ceea ce conduce la afectarea dreptului la imagine al reclamantului; sunt îndeplinite cele trei condiții pentru ca dreptul pârâtului la liberă exprimare să fie restrâns, respectiv restrângerea să fie prevăzută de lege, să fie necesară într-o societate democratică și să fie proporțională cu scopul urmărit; restrângerea dreptului la liberă exprimare este prevăzută de lege întrucât, chiar dacă discursul politic beneficiază de limite mai largi de exprimare, pârâtul a depășit aceste limite prin susținerea cu rea-credință unor afirmații false, neîntemeiate pe niciun mijloc de probă, cu privire la activitatea profesională a reclamantului; măsura este necesară înt-o societate democratică deoarece afirmațiile nu sunt de interes general, nu se bucură de o bază facuală reală, ci dimpotrivă, reclamantul a arătat că există o investigație finalizată a Consiliului Concurenței care infirmă existența spculei la leu, precum și o adresă a BNR din care reiese că reclamantul nu a fost sancționat de această instituție; ingerința este proporțională cu scopul urmărit întrucât nu există dovezi pentru afirmațiile pârâtului; de asemenea, există vinovăție sub forma intenției și a relei-credințe, există prejudiciu care reiese din însăși neconformitatea dintre afirmații și realitate și există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 253 alin. 1 lit. c), art. 72, art. 73 alin. 1, art. 252, art. 74 lit. h) C. civ., art. 30 alin. 6 Constituție, art. 8 și art. 10 CEDO, precum și jurispudența CEDO aferentă acestor două articole.

În probațiune, a fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv Adresa BNR nr. I/885/26.02.2019, Curriculum vitae al reclamantului, Diplome de atestare a studiilor reclamantului, Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 260/23.05.2013, precum și încuviințarea probei cu mijloace materiale de probă, respectiv un fragment din înregistrarea emisiunii difuzate de TVR 1.

 

Pârâtul a depus, în termen legal, întâmpinare la cererea de chemare în judecată solicitând respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere vizând constatarea caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, precum și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivare, s-a arătat că, în conformitate cu art. 35 teza a II-a C. proc. civ., acest capăt de cerere este inadmisibil întrucât reclamantul are la dispoziție o acțiune în realizare, respectiv acțiunea în răspundere civilă delictuală, iar în cadrul soluționării acestei din urmă acțiuni constatarea existenței faptei ilicite este analizată implicit. În privința fondului cererii, pârâtul a susținut că solicitările reclamantului sunt neîntemeiate întrucât afirmațiile prezentate de reclamant sunt trunchiate și au sensul denaturat, fiind rupte din context. A mai arătat pârâtul că afirmațiile sale se bazau pe o situație notorie la nivelul pieței financiare din România, dar și la nivelul opiniei publice, fiind depuse mai multe articole de presă din acea perioadă în care se făcea vorbire despre faptele afirmate de către reclamant.

În opinia pârâtului, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, susținând că: pentru înlăturarea protecției oferite de art. 10 CEDO nu este suficient ca reclamantul să se simtă lezat de afirmațiile pârâtului întrucât reclamantul nu a adus o justificare temeinică pentru care aceste afirmații ar fi depășit limitele art. 10; susținerile pârâtului se încadrează în sfera discursului politic și vizează un subiect de interes general, prin urmare beneficiind de o sferă mai largă de apreciere; afirmațiile au fost făcute prin intermediul unei emisiuni televizate, or libertatea de exprimare trebuie cu atât mai mult protejată dacă se manifestă prin intermediul presei, indiferent dacă autorul afirmațiilor este un ziarist sau altă persoană; criteriile stabilite în cauza Von Hannover c. Germaniei sunt îndeplinite, respectiv contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și a obiectului comunicării, precum și comportamentul reclamantului și faptul că respectiva comunicare mai făcuse anterior obiectul unei publicări; limbajul folosit de pârât nu a fost unul jignitor, ci moderat, astfel că se încadrează în limitele unui discurs politic care trebuie protejat de art. 10; afirmațiile pârâtului au o bază factuală ce rezidă în articolele de presă atașate la dosar; nu există vinovăție în privința pârâtului întrucât faptele afirmate sunt de notorietate; din același motiv nu există nici prejudiciu ori legătură de cauzalitate, dimpotrivă, un om politic trebuie să dea dovadă de mai multă toleranță, inclusiv cu privire la afirmații care pot părea excesive, șocante sau ofensatoare pentru o persoană privată; prin urmare, pârâtul a făcut afirmații ce conțineau judecăți de valoare, privitoare la credibilitatea reclamantului, bazate pe fapte notorii, îndelung dezbătute de opinia publică, iar aceste afirmații au venit ca răspuns la unele susțineri false făcute de reclamant, care erau de natură să provoace daune economiei, prin crearea de panică nejustificată pe piața financiară.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 201 alin. 1, art. 205 – 208 C. proc. civ., art. 70 C. civ., art. 30 alin. 1 și 2 Constituție și art. 10 CEDO.

În probațiune, a fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv extrase din articole de presă, precum și a probei cu interogatoriul reclamantului.

La data de 21.06.2019, pârâtul a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 25 000 lei cu titlu de daune morale pentru atingerile aduse de acesta dreptului pârâtului la onoare și demnitate, precum și publicarea, pe cheltuiala reclamantului, într-un ziar de largă circulație, a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, la momentul rămânerii definitive a acesteia.

În motivare, s-a arătat că reclamantul-pârât a susținut că Ministerul Finanțelor Publice și, implicit, pârâtul-reclamant, în calitate de ministru, au creat un instrument de comitere a infracțiunii de spălare de bani prin Programul Tezaur – ediția Centenar. S-a susținut că, chiar dacă pârâtul-reclamant nu a fost nominalizat în respectivul text, acesta îi aduce atingere prin faptul că a emis ordinul pentru Programul Tezaur, în calitate de ministru al finanțelor publice. În opinia pârâtului-reclamant, afirmația reclamantului-pârât i-a adus atingere onoarei și reputației din cauza asocierii cu săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, infracțiune conexă celei de terorism. S-a arătat că textul publicat de reclamantul-pârât a fost preluat imediat de alte publicații media, deși era lipsit de fundament faptic, iar, prin urmare, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, vinovăția sub forma intenției, prejudiciul și legătura de cauzalitate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 209 – 201 C. proc. civ., art. 20, art. 30 alin. 6 Constituție, art. 73, art. 1349 și urm., art. 1357 și urm. C. civ., precum și art. 8 CEDO.

În probațiune a fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, precum și proba cu interogatoriul reclamantului-pârât.

 

La data de 25.07.2019, reclamantul-pârât a formulat întâmpinare la cererea reconvențională prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a pârâtului-reclamant și respingerea cererii reconvenționale ca formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă, iar, în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat și obligarea pârâtului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat că afirmațiile reclamantului-pârât nu făceau referire la persoana pârâtului-reclamant, ci vizau informații tehnice referitoare la o politică publică condusă de Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, în opinia reclamantului-pârât, excepția lipsei calității procesuale active este întemeiată. Cu privire la fondul cererii, reclamantul-pârât a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile ce decurg din jurisprudența CEDO pentru a fi permisă o ingerință în dreptul la libera exprimare, iar discursul politic, în limitele căruia se încadrează afirmațiile reclamantului-pârât, se bucură de o protecție mai extinsă. În acest sens, s-a mai arătat că nu sunt îndeplinte condițiile răspunderii civile delictuale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 209 alin. 5 și art. 205 C. proc. civ.

La termenul din data de 09.10.2019, instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității cererii reonvenționale. Prin încheierea din data de 23.10.2019, instanța a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale și a respins cererea reconvențională ca inadmisibilă. De asemenea, prin încheierea din data de 06.11.2019, instanța a respins excepția inadmisibiliății primului capăt din cererea principală, invocată de către pârât, ca neîntemeiată.

La termenul din data de 22.01.2020, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosar, precum și proba cu mijlocul material de probă constând în înregistrarea emisiunii difuzate de TVR 1 solicitată de către reclamant, respingând proba cu interogatoriul reclamantului solicitată de către pârât ca nefiind utilă cauzei.

 

Prin Sentința civilă nr. 553 din data de 22.01.2020, Judecătoria Sector 5, a respins acțiunea formulată de către reclamantul CITU Florin Vasile, în contradictoriu cu pârâtul Teodorovici Eugen Orlando, ca neintemeiată. A respins cererea reclamantului cu privire la cheltuielile de judecata ca neintemeită.A obligat reclamantul la plata către parat a sumei de 2500 de lei cheltuieli de judecata-onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Pârâtul Teodorovici Eugen Orlando a susținut o serie de afirmații cu privire la activitatea profesională a reclamantului Cîțu Florin Vasile în cadrul unei emisiuni televizate difuzate pe postul TVR 1. Reclamantul a invocat, în esență, trei aspecte conținute în declarațiile pârâtului care, în opinia celui dintâi, i-au afectat dreptul la onoare, demnitate, reputație și imagine, respectiv: susținerea pârâtului că reclamantul, alături de alte persoane care nu au fost nominalizate, ar fi furat; susținerea pârâtului că reclamantul ar fi speculat pe leu în perioada anului 2008; susținerea pârâtului că reclamantul a fost dat afară din sistemul bancar ca urmare a faptelor de speculă pe leu și, drept consecință, BNR i-a interzis să se mai angajeze în cadrul unei bănci.

Întrucât în analiza caracterului ilicit al afirmațiilor se vor lua în considerare, pe lângă ideile propriu-zise expuse în discursul pârâtului, chestiuni ce țin de limbajul folosit, tonalitate ori certitudinea expunerii, instanța va reda în continuare afirmațiile care au provocat formularea prezentei acțiuni. Astfel, pârâtul a susținut, printre altele, că „vrei nu vrei, iei în calcul și ce spun unul precum Cîțu sau alții, că altceva în afară de a spune tot felul de minciuni, și repet, sunt oameni care o spun și astăzi, au furat, domnule, au furat, au furat, au furat, câți oameni au speculat..”. Întrebat de către moderator la cine se referă, pârâtul a răspuns „Păi vă spun eu, Cîțu a speculat pe leu, de asta a fost dat afară din sistemul bancar”. Apoi a reiterat „V-am spus la cine, la Cîțu”. În continuare, pârâtul a afirmat „întrebați-l dacă astăzi îl angajează vreo bancă în România. Întrebați-l dacă se poate angaja ca și om în bancă. Nicăieri.” Interogat de către moderator asupra cauzei, pârâtul a susținut „De ce? Pentru că BNR i-a interzis acest lucru. Pentru că a făcut acea speculă la leu în 2008.”

 

Cu titlu preliminar, instanța a constat că acțiunea reclamantului are, din punct de vedere procedural, natura juridică a unei acțiuni în constatare speciale, reglementate de art. 253 alin. 1 lit. c) C. civ., care nu … reglementat de art. 35 teza a II-a C. proc. civ., iar, din punct de vedere material, reprezintă o acțiune în răspundere civilă delictuală. Însă, având în vedere temeiurile de drept invocate de părți, precum și faptul că materia în discuție este reglementată de CEDO, luând în considerare art. 11 și 20 din Constituție, instanța a facut aplicarea conformă a dispozițiilor art. 8 și 10 CEDO prin intermediul dispozițiilor interne privind răspunderea civilă delictuală.

Examinând dispozițiile convenționale menționate, instanța a apreciat că atât art. 8, cât și art. 10 CEDO sunt aplicabile în cauza de față. În privința art. 8, Curtea de la Strasbourg a interpretat conceptul de viață privată ca incluzând aspecte ce țin de identitatea persoanei, cum ar fi numele acesteia sau chiar fotografii ale sale. Mai mult, în viziunea Curții, viața privată include integritatea fizică și psihică a unei persoane. În acest sens, art.8 încearcă să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii săi. Așadar, există o zonă a interacțiunii unei persoane cu ceilalți care, chiar dacă are loc în spațiul public, poate cădea sub incidența vieții private (a se vedea cauza Von Hannover c. Germaniei din 24.06.2004). Astfel cum reiese din jurisprudența citată, simpla invocare a numelui unei persoane atrage după sine incidența art. 8. Cu atât mai mult, împrejurearea că pârâtul și-a extins afirmațiile inclusiv cu privire la anumite fapte care, în opinia sa, ar fi fost comise de către reclamant, justifică aplicarea art. 8, fiind chestiuni ce țin, în primul rând, de sfera privată a persoanei, chiar dacă acestea pot fi corelate cu o activitate profesională ori pot prezenta interes pentru societate.

Referitor la art. 10, în jurisprudența Curții libertatea de exprimare se referă la toate categoriile de informații, oricare ar fi conținutul, forma, suportul sau finalitatea acestora. Libertatea de exprimare trebuie protejată chiar dacă privește domeniul politic, artistic, comercial sau de altă natură. Așadar, libertatea de exprimare se referă la orice tip de informații emise de către o persoană, Curtea subliniind că protecția oferită de art. 10 nu se referă numai la informațiile sau ideile care sunt primite favorabil de societate, inofensive ori indiferente (aceste informații beneficiind oricum de o protecție naturală din partea societății prin simpla lor adeziune la valorile existente într-un mediu social la un anumit moment), ci vizează mai ales informațiile care ofensează, șochează sau îngrijorează statul ori un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există societate democratică (a se vedea, spre exemplu, cauza P.c. României, cererea (…)/01). Ca atare, raportat la cele de mai sus, discursul pârâtului conține, fără îndoială, informații care atrag după sine incidența art. 10 CEDO.

Dispozițiile interne relevante, din care rezultă condițiile răspunderii civile delictuale sunt cele prevăzute de Codul civil, respectiv art. 1349 și art. 1357 C. civ. De asemenea, prezintă relevanță și art. 70, art. 71 și art. 75 C. civ. care, alături de art. 30 alin 1 și 6 în corelație cu art. 53 din Constituție, constituie standardul național în materia exercitării dreptului la liberă exprimare.

Astfel, în timp ce art. 70 și 71 C. civ., precum și art. 30 alin. 1 și 6 Constituție, enunță dreptul la liberă exprimare și viață privată, prin art. 75 C. civ. și art. 53 Constituție se stabilesc limitele libertății de exprimare. Conform art. 53 Constituție, (1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. De asemenea, conform art. 75 C. civ., (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Din conținutul acestor dispoziții rezultă că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, aspect afirmat în mod frecvent și în jurisprudența CEDO, ci poate suferi restrângeri în anumite condiții strict reglementate. Standardul național, atât cel constituțional cât și cel infraconstituțional, este similar celui convențional, dispozițiile constituționale impunând aceleași trei condiții pentru ca o ingerință în dreptul la libera exprimare să poată exista, respectiv ca ingerința să fie prevăzută de lege, să aibă un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică (condiție care include și proporționalitatea ingerinței față de scopul legitim urmărit). Luând în considerare și dispozițiile art. 75 C. civ., mai sus enunțat, care afirmă că exercitarea cu bună-credință a unui drept cu respectarea convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a altui drept, instanța va analiza în ce măsură afirmațiile pârâtului respectă limitele dreptului la liberă exprimare și, în mod corelativ, în ce măsură sancționarea acestor afirmații constituie o ingerință care respectă cele trei condiții expuse anterior.

Prima condiție impune ca ingerința să fie prevăută de o lege în dreptul intern. Accepțiunea noțiunii de lege este largă, referindu-se atât la acte juridice emise de către Parlament, cât și la acte juridice inferioare legii ori la o jurisprudență constantă a instanțelor judecătorești, cu condiția ca acestea să fie clare și previzibile pentru destinatarii lor. Instanța a constatat că, în cauza de față, ingerința este prevăzută de art. 253 alin. 1 lit. c) C. civ., pe de-o parte, iar pe de altă parte este reglementată prin dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală. Dreptul intern oferă mecanisme juridice prin care o persoană poate cenzura libertatea de exprimare a altei persoane, aceastea materializându-se prin posibilitatea formulării unor acțiuni în justiție care au ca scop sancționarea discursurilor care depășesc protecția oferită de art. 10 CEDO. Ca atare, această primă condiție este îndeplinită.

Cea de-a doua condiție dintre cele enumerate anterior se referă la existența unui scop legitim al ingerinței. Singura cerință impusă în jurisprudența CEDO cu privire la acest aspect este ca scopul legitim să fie în concordanță cu cele prevăzute de art. 10 parag. 2 din Convenție, respectiv să vizeze securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Instanța a apreciat că scopul urmărit prin ingerința prevăzută în dispozițiile Codului civil, amintite anterior, se referă la protecția reputației și a drepturilor altor persoane, în speță, la reputația și drepturile reclamantului. Prin urmare, scopul urmărit este unul legitim.

În privința celei de-a treia condiții, respectiv cea referitoare la necesitatea ingerinței într-o societate democratică, se impune ca ingerința să răspundă unei nevoi sociale imperioase, iar statul să justifice pertinent și suficient limitarea dreptului la liberă exprimare. Este, de asemenea, necesar ca măsura de restrângere a dreptului să fie proporțională cu scopul legitim urmărit pentru ca, în acest caz concret, să fie asigurat un just echilibru între protecția oferită de art. 10 și cea oferită de art. 8 CEDO.

Având în vedere aceste coordonate teoretice, instanța a ținut cont, în analiza ce urmează, de anumite aspecte ce reies din jurisprudența Curții și care pot influența soluția cu privire la îndeplinirea sau nu a acestei condiții.

În primul rând, Curtea a statuat în jurisprudența sa că discursul critic față de un om politic se bucură de limite mai extinse de admisibilitate, față de criticile ce pot fi aduse unui simplu particular, explicația fiind că o persoană politică se expune în mod inerent publicului prin însăși natura statutului său. Interesul public pe care activitatea desfășurată de către acesta îl prezintă pentru societate face ca viața privată a acestuia să fie controlată de opinia publică mult mai amănunțit și mai trașant decât viața privată a altor persoane. Din aceste motive, persoanele politice trebuie să manifeste o toleranță mai mare față de criticile opiniei publice (a se vedea cauza Lingens c. Austriei, cererea 9815/82).

În al doilea rând, la nivelul conținutului discursului, Curtea face distincție între fapte și judecăți de valoare, faptele putând fi demonstrate obiectiv, în timp ce judecățile de valoare se situează la nivelul opiniei personale, ce nu poate, prin însăși natura sa, să fie dovedită cu exactitate. Însă chiar și în privința judecăților de valoare, dat fiind că acestea se bazează inevitabil pe anumite fapte care formează temeiul judecății de valoare, este necesară existența unei baze reale suficiente, mai ales în cazul în care se formulează acuzații serioase împotriva unei persoane, în caz contrar judecata de valoare fiind excesivă și, deci, nemaiputându-se bucura de protecția art. 10 CEDO (a se vedea, de exemplu, cauza C. și M. c. României, cererea (…)/96).

În al treilea rând, analiza discursului ce face obiectul litigiului nu se poate limita doar la aplicarea criteriului adevărului obiectiv. Într-adevăr, afirmarea unor fapte despre o anumită persoană, în special când afirmațiile sunt de natură să afecteze imaginea presoanei respective, presupune și capacitatea de a prezenta dovezi în sprijinul celor afirmate. Însă, acest criteriu trebuie însoțit de analiza altor elemente la fel de importante, precum buna-credință a autorului în momentul susținerii discursului (a se vedea, de exemplu, cauza Radio France ș.a. c. Franței, cererea (…)/00). Verificarea bunei-credințe a autorului afirmațiilor are drept scop stabilirea atitudinii subiective a acestuia, existând posibilitatea de a discerne între intenția de a transmite anumite informații de interes public și intenția de calomniere sau discreditare a unei persoane.

Nu în ultimul rând, analiza afirmațiilor invocate de către reclamant trebuie să țină cont de contextul în care acestea au fost făcute. Astfel, contextul se poate referi atât la modalitatea în care autorul a transmis discursul, Curtea subliniind că afirmațiile realizate în direct, la un post TV sau radio, sunt dificil de corectat sau retractat, în comparație cu afirmații realizate în scris (a se vedea cauza A. c. României, cererea nr. 19.452/02), cât și la contextul politic în care autorul și cel împotriva căruia a fost îndreptat discursul se aflau (a se vedea cauza C.c. României, cererea(…)/02).

Având în vedere considerentele teoretice expuse mai sus, instanța a analizat în ce măsură limitarea dreptului pârâtului la liberă exprimare, în acest caz concret, este necesară într-o societate democratică.

Instanța a reținut că, dincolo de adevărul afirmațiilor pârâtului, interesul pe care discursul acestuia îl poate prezenta pentru societate este esențial în prezenta analiză. Interesul publicului față de faptele prezentate nu semnifică un interes determinat de curiozitate, caz în care ar putea fi vorba despre informații ce privesc viața privată a persoanei, ce nu pot influența în niciun fel chestiunile ce țin de sfera publică, ci semnifică un interes pe care persoanele îl manifestă față de afacerile publice ale statului. În acest sens, pârâtul a formulat acuzații cu privire la presupuse fapte de furt comise de reclamant, de interdicții pe care acesta le-ar avea de a mai lucra în domeniul bancar și de specula pe care ar fi făcut-o la leu în anul 2008, acestea vizând fapte de interes public întrucât, pe de-o parte, pârâtul le-a corelat cu anumite afirmații pe care reclamantul le făcuse în trecut cu privire la inflație, în sensul în care acele afirmații nu ar fi fost credibile în contextul noilor fapte prezentate, iar, pe de altă parte, prin faptul că reclamantul desfășura o activitate politică. Deși faptele afirmate nu ar fi de interes public prin ele însele, acestea capătă un astfel de statut tocmai prin calitatea aceluia căruia îi sunt imputate. Societatea are un interes ca persoanele care desfășoară activități politice să aibă o reputație nepătată, în caz contrar existând suspiciuni cu privire la competența acestora. Or, afirmațiile pârâtului vizează tocmai anumite fapte care, dacă s-ar dovedi a fi reale, ar știrbi reputația profesională a reclamantului. Prin urmare, aceste aspecte justifică interesul opiniei publice față de afirmațiile pârâtului.

În discursul pârâtului se regăsesc atât afirmații care au valoarea susținerii unor fapte, în sensul explicat anterior, cât și afirmații care reprezintă judecăți de valoare. Astfel, afirmația pârâtului „vrei nu vrei, iei în calcul și ce spun unul precum Cîțu sau alții, că altceva în afară de a spune tot felul de minciuni, și repet, sunt oameni care o spun și astăzi, au furat, domnule, au furat, au furat, au furat, câți oameni au speculat” reprezintă o judecată de valoare întrucât nu are sensul expunerii unor fapte concrete, determinate, ci reprezintă o apreciere personală a pârâtului cu privire la reputația reclamantului și la activitatea acestuia bazată pe anumite indicii pe care pârâtul le-a indicat prin întâmpinare. Această afirmație nu poate fi analizată însă indepenedent de restul discursului întrucât afirmațiile pârâtului se susțin una pe cealaltă.

Discursul pârâtului, deși dezorganizat din cauza intervențiilor moderatorului, se bazează pe afirmarea faptului că reclamantul a făcut speculă la leu în anul 2008. Pe această afirmație, pârâtul sprijină următoarea idee, respectiv că reclamantul ar fi fost dat afară din bancă tocmai din acest motiv, respectiv specula la leu din anul 2008. Prin urmare, afirmația „Păi vă spun eu, Cîțu a speculat pe leu, de asta a fost dat afară din sistemul bancar”, precum și afirmația „De ce (nu se mai poate angaja în nicio bancă)? Pentru că BNR i-a interzis acest lucru. Pentru că a făcut acea speculă la leu în 2008.”, reprezintă fapte care se bazează una pe cealaltă. Valoarea lor de fapte, iar nu de judecăți de valoare, rezultă tocmai din caracterul lor concret, determinat, indicat inclusiv prin repere temporale (specula la leu din 2008). Pe de altă parte, afirmația „întrebați-l dacă astăzi îl angajează vreo bancă în România. Întrebați-l dacă se poate angaja ca și om în bancă. Nicăieri.” reprezintă o judecată de valoare, fiind opinia pârâtului bazată pe faptele afirmate mai înainte, în special pe o presupusă interdicție din partea BNR.

Pornind de la calificarea acestor afirmații, instanța a stabilit în ce măsură pârâtul a dovedit faptele expuse ori a probat că avea o bază reală suficientă pentru judecățile de valoare. În acest sens, la dosar au fost depuse o serie de documente ce conțin fragmente din articole de presă referitoare la faptele afirmate de către pârât.

Din înscrisurile depuse la dosar reiese că discursul pârâtului nu a fost unul izolat, ci se regăsea sub forma unor articole în mai multe publicații. Astfel, afirmația conform căreia reclamantul a fost dat afară din bancă este susținută de mai multe articole publicate pe platformele HotNews.ro (intitulat „Fostul economist șef al ING Bank, (…), a fost concediat” din 08.03.2011) și Economica.net (intitulat „Dezvăluiri șocante ale fostului trezorier despre ilgalitățile comise de ING România” din 15.08.2012), existând și presupuse declarații ale reclamantului în cuprinsul acestora prin care ar fi recunoscut că a fost concediat. Instanta a apreciat ca nu este neapărat necesar a se verifica dacă informațiile prezentate în aceste publicații sunt veritabile, ci trebuie stabilit mai ales dacă acestea puteau crea aparența unei informații reale, pe care un observator să o poată considera adevărată. Din acest punct de vedere, prin faptul că aceste publicații prezentau chiar afirmații ale reclamantului care ar fi recunoscut că a fost concediat, există suficiente elemente pentru ca o terță persoană să se poată întemeia pe conținutul lor. Prin urmare, a apreciat această afirmație nu poate fi sancționată întrucât ingerința, în acest caz, nu este necesară și nici proporțională.

Afirmația conform căreia reclamantul ar fi făcut speculă la leu în anul 2008 este un fapt pentru care pârâtul a prezentat mai multe articole de presă (spre exemplu, HotNews.ro din data de 08.03.2011, mai sus citat, Ziarul Financiar din data de 03.11.2008, intitulat „Șeful Trezoreriei UniCredit Țiriac și-a dat demisia”, evz.ro din 03.05.2012, mai sus citat) din care rezultă faptul că în opinia publică existau dezbateri cu privire la acest subiect. Deși dezbaterile vizau specula la leu din anul 2008, fără a fi identificate exact persoanele care au fost implicate, existau mențiuni care făceau legătură între acel eveniment și trezorierii mai multor bănci, fiind menționat în repetate rânduri, în mai multe surse, numele reclamantului. Instanța a subliniat că nu se ponunță asupra adevărului acestor informații, de altfel neavând neapărat relevanță dacă informațiile sunt reale sau nu (cum a stabilit și Curtea în jurisprudența sa prezentată anterior, adevărul informațiilor nu poate fi singurul criteriu în analiză), ci trebuie stabilit dacă acestea puteau crea aparența de veridicitate. Totodată, este relevantă și existența unei posibilități rezonabile a pârâtului de a verifica, dintr-o sursă obiectivă, adevărul faptelor pe care le-a afirmat, acest aspect putând fi relevant în stabilirea bunei sau relei sale credințe.

Prin prisma acestor considerente, instanța a apreciat că multitudinea de articole de presă prezentând aceleași informații care converg către o presupusă implicare a reclamantului în specula la leu din anul 2008, acestea provenind din surse diferite și din perioade de timp diferite, sunt de natură a crea o bază factuală rezonabilă pentru un observator.

Reclamantul a susținut că aceste informații nu sunt reale și a depus la dosar, în acest sens, Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 260/23.05.2013 prin care s-a închis investigația asupra acestor fapte cu motivația că nu au fost descoperite dovezi suficiente în privința încălcării Legii concurenței care să justifice impunerea de măsuri și sancțiuni. Instanța a constatat că, într-adevăr, Ordinul depus dovedește faptul că afirmațiile reclamantului nu au un fundament real, bazat pe probe care să dovedească faptele susținute. Acest aspect este susținut de către reclamant atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin concluziile orale puse asupra fondului.

Chiar dacă aspectele invocate de reclamant sunt întemeiate, instanța le-a analizat prin prisma celorlalte criterii expuse în jurisprudența CEDO amintită mai sus. Astfel, se va lua în considerare, pe de-o parte, prezența consistentă în presă a acestor informații, de natură a crea o aparență de veridicitate, iar pe de altă parte, deși exista posibilitatea pârâtului de a verifica existența Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței, faptul că reclamantul a făcut afirmațiile într-o emisiune televizată, în direct, în contextul unor discuții cu temă politică, reiterând ceea ce presa deja afirma în mod constant. Un discurs susținut în direct, în dialog cu un moderator, este mai dificil de structurat, iar afirmațiile sunt greu de retractat ori nuanțat (a se vedea și cauza A. c. României, cererea nr. 19.452/02, parag. 95, unde deși se vorbește despre o conferință de presă, mutatis mutandis raționamentul este aplicabil și pentru cauza de față).

În acest sens, instanța a constatat că pârâtul a afirmat în debutul discursului că „și repet, sunt oameni care o spun și astăzi, au furat, domnule, au furat, au furat, au furat, câți oameni au speculat..”. Pârâtul se raportează la opinia publică care afirmă faptele imputate reclamantului, ceea ce indică un anumit grad de prudență, deși nu foarte consistent, în formularea discursului. Chiar dacă ulterior tonul afirmațiilor devine tranșant, încărcat de certitudine, acest aspect trebuie privit prin prisma naturii discursului politic ce beneficiază de limite mai largi de admisibilitate. De asemenea, instanța a luat în considerare și faptul că limbajul folosit a fost unul decent, fără injurii ori jigniri la adresa pârâtului.

Prin urmare, luând în considerare toate aceste aspecte, instanța a apreciat că afirmația pârâtului cu privire la implicarea reclamantului în specula la leu din anul 2008 s-a încadrat, raportat la contextul în care a fost realizată, în limitele de protecție ale art. 10 CEDO.

În privința afirmațiilor cu caracter de judecăți de valoare, respectiv cele privind presupuse fapte de furt săvârșite de către reclamant și cele privind imposibilitatea de a se angaja a acestuia din urmă ca urmare a unei interdicții existente din partea BNR, acestea se bazează pe faptele analizate anterior, respectiv specula la leu și concedierea din cadrul băncii în care își defășura activitatea reclamantul. Fără a relua întreaga analiză cu privire la aceste fapte, instanța apreciază că articolele de presă existente constituiau o bază reală suficientă pentru expunerea unor judecăți de valoare. De asemenea, astfel de informații sunt dificil de verificat din punct de vedere obiectiv (de exemplu, faptul că reclamantul nu se mai poate angaja în nicio bancă) și, prin urmare, nu reiese reaua-credință a pârâtului în expunerea unui astfel de discurs.

Din aceste motive, constatând că afirmațiile pârâtului se bucură de protecția art. 10 CEDO, reclamantul nu a dovedit existența unei fapte ilicite specifice răspunderii civile delictuale. Distinct de acest aspect, instanța a apreciat că există îndoieli inclusiv cu privire la existența unui prejudiciu dat fiind că informațiile expuse de către pârât au fost vehiculate consistent în presă într-o perioadă lungă de timp. Or, prejudiciul constând în afectarea imaginii, onoarei și a reputației nu poate fi produs prin intermediul unor astfel de informații pe care publicul, aparte de veridicitatea lor, deja le cunoaște.

În privința cheltuielilor de judecată, având în vedere art. 453 alin. 1 C. proc. civ., instanța a respins cererea reclamantului cu privire la cheltuielile de judecată și a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată ale pârâtului în cuantum de 2500 lei reprezentând onorariu de avocat, a cărui achitare a fost dovedită prin chitanța depusă la dosar..

 

Împotriva sentinței civile nr. 553/22.01.2020 pronuntata de judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. (…) a declarat apel reclamantul Cîțu Florin Vasile, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 14.07.2020 sub nr. de dosar (…), solicitand admiterea apelului, cu consecinta admiterii cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulata.

În motivare a arătat că prin Sentința apelată, instanța de fond a dispus în mod netemeinic și nelegal respingerea cererii de chemare în judecată .

A menționat că pentru a dispune în acest sens instanța a reținut în esență, în mod greșit, următoarele:

* că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în special existența unei fapte ilicite, considerând că afirmațiile intimatului se bucură de protecția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o oferă libertății de exprimare;

* că interesul publicului față de faptele prezentate nu semnifică un interes justificat de curiozitate, ci semnifică un interes pe care persoanele îl manifestă față de afacerile publice ale statului;

* că nu trebuie stabilit dacă informațiile prezentate în publicații sunt adevărate, ci trebuie stabilit dacă ele pot crea aparența unei informații reale, astfel încât instanța a apreciat că ingerința nu este necesară și nici proporțională;

* că în ceea ce privește dovada existenței unui prejudiciu există îndoieli, deoarece informațiile expuse de către intimat au fost vehiculate consistent în presă într-o lungă perioadă de timp.

A precizat că susținerile intimatului au reprezentat oserie de afirmații acuzatorii raportate la viața profesională (și implicit viața personală), afirmații nesusținute prin niciun mijloc de probă concludent.

A menționat că afirmațiile intimatului nu se încadrează în sfera judecăților de valoare ci reprezintă expunerea unor fapte prezentate cu certitudine care impuneau a fi susținute de probe, că afirmațiile intimatului au depășit limitele instituite de CEDO în ceea ce privește dreptul la liberă exprimare, intrând pe tărâmul dreptului la propria imagine protejat de art, 8 CEDO.

Prin urmare, cauza supusă atenției instanței de control judiciar are ca obiect tranșarea conflictului dintre două valori fundamentale apărate și garantate de normele interne (Constituția României și Codul civil) și de normele europene (prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului): dreptul la liberă exprimare (compusă din libertatea de opinie și libertatea de informare – art. 10 CEDO) pe de o parte și dreptul la propria imagine (art. 8 CEDO).

în urma interpretării conceptului de viață privată dat de Curte, simpla invocare a numelui unei persoane atrage incidența art. 8 – dreptul la viața privată din CEDO. Instanța de fond a reținut că aplicarea art. 8 CEDO este justificată în prezenta cauză întrucât: „împrejurarea că pârâtul și-a extins afirmațiile inclusiv cu privire la anumite fapte care, în opinia sa, ar fi fost comise de către reclamant, justifică aplicarea art. 8, fiind chestiuni ce țin, în primul rând, de sfera privată a persoanei, chiar dacă acestea pot fi corelate cu o activitate profesională ori pot prezenta interes pentru societate”.

Prin Sentința apelată, instanța de fond a aplicat într-un mod mult prea permisiv criteriile stabilite de Curte pentru a aprecia dacă o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare este permisă sau nu în prezenta cauză.

Pentru a fi permisă o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare în scopul protejării dreptului la imagine al altei persoane este necesar a fi îndeplinite o serie de  condiții stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (condiții ce sunt îndeplinite în prezenta cauză):

a) restrângerea dreptului la libera exprimare trebuie să fie prevăzută de lege;

b) măsura ingerinței să fie necesară într-o societate democratică și

c) măsura ingerinței să fie proporțională cu scopul urmărit.

A reiterat afirmațiile intimatului de interes în prezenta cauză, afirmatii mentionate si in cererea de chemare in judecata .

A arătat că în soluționarea litigiului, instanța de fond a apreciat în mod neîntemeiat afirmațiile intimatului ca încadrându-se preponderent în sfera judecăților de valoare. Mai mult decât atât, cu privire la afirmațiile pe care instanța le-a încadrat ca fiind afirmații factuale, instanța nu a arătat în ce manieră acestea ar fi fost dovedite de către intimat ci s-a rezumat la a corobora susținerile cu pretinsa bună-credință din momentul susținerii discursului.

Instanța de judecată a apreciat în mod greșit că „în analiza discursului ce face obiectul litigiului nu se poate limita doar la aplicarea criteriului adevărului obiectiv, ca a apreciat în mod inexplicabil că aparența bunei-credințe în exprimarea unui discurs înlătură necesitatea probării existenței chestiunilor afirmate ce au ca rezultat prejudicierea dreptului la imagine al unei persoane.

A evidențiat că în prezenta cauză, nu a existat o probă care să justifice afirmațiile intimatului si nu a existat nici buna-credință în răspândirea unora asemenea afirmații defăimătoare.

Faptul că afirmațiile comunicate publicului în direct în cadrul unei emisiuni sunt mai greu de retractat în comparație cu afirmațiile prezentat în scris, nu reprezintă o cauză justificativă pentru depășirea limitelor exercitării dreptului la liberă exprimare și afectarea dreptului la imagine al altei persoane.

A menționat faptul că, contrar opiniei instanței, articolele depuse de intimat în probațiune arată tocmai faptul opus, precum că nu a fost implicat în atacul speculativ la leu, după cum urmează:

* „HotNews.ro” din 08.03.2011 – „Fost profesor la universitatea americana lowa S.University și angajat al Băncii Centrale a Noii Zeelande, Cîțu este unul din specialiștii cei mai buni pe care România îi are în zona de macroeconomie. (…) Reamintim că în urma atacului speculativ dat în 2008 asupra leului, o parte din trezorierii șefi ai câtorva bănci comerciale au fost obligați să părăsească sistemul, Cîțu fiind printre cei puțini admiși să mai lucreze în continuare. (…)”

* „Ziarul Financiar”din 03.11.2008 nu face referire la subsemnatul;

* „evz.ro” – arată că subsemnatul nu am fost implicat în atacul speculativ la leu;

* „Bancherul” din 04.05.2013 – prezintă un articol referitor la investigația Consiliului Concurenței în care se precizează că nu i s-a mai permis să fac declarații publice cu privire la subiectul investigației;

* „Adevărul.ro” – prezintă un articol tot cu privire la investigația Consiliului Concurenței, în care se menționează că a părăsit instituția unde lucra din alte motive față de cele anchetate;

* „Ziarul B.” – arată că lucra la o analiză a cazului privind posibila speculă la leu și că subsemnatul am părăsit locul deținut „întrucât poziția de director al Trezoreriei a fost desființată”;

* „Cațavencii.ro” – este prezentat chiar de către autorii articolelor ca fiind „Cel mai important site de satiră” și prin urmare nu prezintă informații reale sau de interes public.

A precizat că dacă analizează toate materialele depuse de către intimat în probațiune, în prezenta cauză nu a fost făcută nici măcar proba existenței unei baze reale suficiente în susținerea afirmațiilor întrucât articolele de presă arată tocmai faptul că nu am avut nicio implicare în acele evenimente și că nu a existat nicio sancțiune aplicată față de subsemnatul.

A aratat ca trebuie avute în vedere concluziile Consiliului Concurenței cu privire la o posibilă înțelegere între bănci în perioada octombrie-noiembrie 2008- în cadrul investigației nu au fost descoperite dovezi privind o posibilă înțelegere între bănci, iar concluziile raportului au fost aprobate de Plenul autorității de concurență.Investigația a fost finalizată potrivit Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 260/23.05.2013 de închidere a investigației din oficiu deschisă prin Ordinul nr. 420/2008.

De asemenea, prezintă interes în analiza efectuată de instanța de control judiciar și Adresa nr. 1/885/26.02.2019 emisă de Banca Națională a României prin care instituția a precizat următoarele: „(…} vă confirmăm că, în privința dvs., nu au fost aplicate sancțiuni de către Banca Națională a României1, precum și că, ia nivelul acesteia, nu sunt prelucrate date cu caracter personal ale dumneavoastră de natura celor care fac obiectul solicitării.

Suplimentar, referitor la pct. 2 din cerere, precizăm că, în considerarea dispozițiilor Băncii Naționale a României nr. 11/2007 (…), banca centrală analizează și aprobă persoanale nominalizate să exercite funcții din categoria celor care fac obiectul aprobării prealabile a Băncii Naționale a României (…), numai în condițiile existenței unei solicitări formulate în acest sens de o instituție de credit.”

A arătat că în prezenta cauză, instanța de fond a apreciat în mod greșit că „Interesul publicului față de faptele prezentate nu semnifică un interes determinat de curiozitate, caz în care ar putea fi vorba despre informații ce privesc viața privată a persoanei, ce nu pot influența în nici un fel chestiunile ce țin de sfera publică, ci semnifică un interes pe care persoanele îl manifestă față de afacerile publice ale statului.”

A precizat că afirmațiile intimatului lansate în domeniul public au avut ca urmare prejudicierea dreptului la imagine al reclamantului. Deși dreptul la liberă exprimare comportă limite extinse în domeniul politicului, afirmațiile intimatului reprezintă veritabile acuzații, chiar de natură penală, ce nu sunt susținute de probe și nu se încadrează în criteriile stabilite de către Curte.

Percepția publicului față de persoana subsemnatului a suferit modificări în sensul în care cetățeniilor li s-a creat cadrul propice pentru ca aceștia să se îndoiască de persoana sa . Prin urmare, prejudiciul rezultă indubitabil din situația de fapt și constă în consecințele negative (lezarea demnității, onoarei, imaginii si bunei reputații) pe care le-au produs afirmațiile intimatului.

A învederat faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit că în prezenta cauză interesul publicului față de faptele prezentate nu semnifică un interes justificat de curiozitate, ci semnifică un interes pe care persoanele îl manifestă față de afacerile publice ale statului.

A menționat că fapta ilicită a fost comisă cu intenție și cu rea-credință, în scopul de a-mi afecta dreptul la imagine. Posibilitatea existenței unei erori este exclusă, cu atât mai mult cu cât intimatul a insistat în a face afirmații jignitoare și în a lansa în mod public date/fapte neadevărate la adresa sa.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 Cod procedură civilă.

La cererea de apel depusă, a formulat întâmpinare pârâtul Teodorovici Eugen Orlando, prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 553/2020, precum și obligarea apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a reiterat aspecte mentionate in intampinare , a aratat argumentele din acțiune, a menționat că aveau relevanță aprecierile în ceea ce privește credibilitatea reclamantului în domeniul financiar, din pricina implicării acestuia în atacul speculativ asupra leului din anul 2008 și al consecințelor respectivei implicări.

A subliniat notorietatea și vasta reflectare în materiale accesibile publicului a implicării apelantului-reclamant în atacul speculativ asupra leului din anul 2008, reflectarea permanentă în presă a acestei implicări, precum și a reacției BNR cu privire la apelant (și la reprezentanții celorlalte două bănci implicate)

A subliniat că, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, aprecierile cu privire la credibilitatea reclamantului în lumina legăturilor sale cu atacul speculativ asupra leului din anul 2008 se bazează pe o situație notorie la nivelul pieței financiare din România, dar și la nivelul opiniei publice, situație care a fost consemnată nu doar în numeroase articole de presă de-a lungul vremii, ci și în analize făcute de reputați specialiști în domeniul financiar bancar, consilieri ai guvernatorului BNR (deci persoane aflate în directă legătură cu evenimentele respective și cu eforturile BNR de combatere a respectivului atac asupra economiei României).

A precizat faptul că materialele de presă și punctele de vedere citate mai jos nu reprezintă o analiză exhaustivă a reflectării în spațiul public a unor știri referitoare la implicarea apelantului-reclamant în episodul speculativ din anul 2008, ci reprezintă doar o selecție, mediată și de faptul că nu mai pot avea acces decât la materialele care s-au păstrat în mediul on-line și care apar în motoarele de căutare.

A susținut că ecoul acelor evenimente se păstrează și în prezent, inclusiv în presa favorabilă din punct de vedere politic guvernului din care face parte apelantul reclamant. Așa cum rezultă din extrasul anexat prezentei întâmpinări, chiar șl în anul curent, 2020, (la momentul la care apelantul-reclamant devenea premier desemnat) publicația Hotnews.ro scria cu litere aldine (caractere bold) la data de 26.02.2020 că „B.B. actualul ministru interimar al Finanțelor […] [a] fost economist sef al ING, unul dintre cei mai activi participanți la ceea ce presa a denumit atacul speculativ pe leu din 2008″, continuând astfel „atac In urma căruia toți trezorierii băncilor care au participat, inclusiv B.B.” .

A arătat că din anul 2008, până în prezent, știrile privind implicarea reclamantului în atacul speculativ asupra leului din 2008 și referitoare la îndepărtarea sa din sistemul bancar ca urmare a acestor evenimente au fost o constantă a presei economice, dar și a analizelor publicate de reputați specialiști din domeniul bancar (cum sunt L.C., oficial al BNR (consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR, M.I., sau A.R., profesor la Academia de Studii Economice și, de asemenea, consilier al guvernatorului BNR). Este de maximă relevanță faptul că acești doi specialiști care au analizat în scris și public implicarea reclamantului în atacul speculativ asupra leului din anul

2020 sunt consilieri ai guvernatorului BNR, pentru a înțelege că nu este lipsită de credibilitate teza că BNR, cea care reușise cu greu să blocheze acel atac speculativ care ar fi destabilizat leul (și odată cu acesta și economia României) nu a fost străină (fie și neoficial) de îndepărtarea din sistemul bancar a apelantului-reclamant.

Astfel, în articol din cotidianul on-line HotNews.ro din data de 08.03.2008 intitulat „Fostul economist sef al ING Bank, Florin Citu, a fost concediat” , se consemnează următoarele: „Am fost înștiințat ieri (luni-n.red) ca sunt concediat. Nu stiu daca acest lucru are legătura cu episodul celebru din 2008 (atacul speculativ împotriva leului, in urma căruia o parte din trezorierii sefi au părăsit băncile pentru care lucrau- n.red), dar nu cred ca acesta este motivul. Am decis sa acționez banca in judecata si sper sa castig”, a declarat pentru HotNews.ro Florin Citu, fost economist sef al al ING Bank”

Chiar dacă reclamantul punea la îndoială în anul 2011 legătura dintre „episodul celebru din 2008″ și concedierea sa din poziția de economist șef al ING Bank, se observă că acesta nu a negat în anul 2011 că a avut o implicare în respectivul „episod celebru din 2008″, afirmând doar că nu crede că aceasta ar fi fost cauza concedierii sale.

Cu toate acestea, redactorul respectivului articol de presă a subliniat următoarele: „Reamintim ca in urma atacului speculativ dat in 2008 asupra leului, o parte din trezorierii șefi ai câtorva banei comerciale au fost obligați sa părăsească sistemul, Cîțu fiind printre cei putini admiși sa mai lucreze in continuare. ”

A menționat că, articolul mai sus citat din ziarul on-line HotNews.ro conține un link către un articol din Ziarul Financiar din data de 03.11.2008 (intitulat Șeful Trezoreriei UniCredit Tiriac si-a dat demisia) în care se consemnează demisia șefului Trezoreriei UniCredit Tiriac (B.M.), în același context al atacului speculativ asupra leului din anul 2008: „Schimbarea conducerii Trezoreriei survine celor doua săptămâni tensionate pe piața interbancara, perioada in care BNR a anunțat ca a respins un atac speculativ împotriva leului, iar apoi cotațiile de dobânda pe piața monetara au crescut spectaculos pe fondul scăderii lichidităților. In plus, guvernatorul BNR Mugur Isărescu a acuzat un grup de trei banei care operează pe piața locala ca au încercat sa acrediteze ideea unei crize de lichiditate pe piața bancara prin creșterea foarte mare a dobânzilor. In acest context, la sfârșitul săptămânii trecute inspectorii Consiliului Concurentei au vizitat trezoreriile mai multor banei importante din sistem, căutând e-mailuri care sa probeze o presupusa înțelegere între dealeri pentru manipularea pieței.” (sublinierea noastră)în articolul sus-citat se face referire la trei bănci care fuseseră acuzate de Guvernatorul BNR de implicare în atacul speculativ asupra leului din 2008 – printre care ING Bank (al cărei economist șef și trezorier era reclamantul la respectivul moment, concediat în anul 2011) și UniCredit (al cărei Șef al Trezoreriei era dl. B.M., cel care și-a dat demisia în anul 2008).

A arătat că așa cum rezultă dintr-un articol publicat la data de 03.05.2012 în ziarul Evenimentul Zilei (și intitulat „Cum l-a vânat M.I. pe L.I. la “atacul speculativ””, cea de a treia bancă despre care s-a afirmat a fi fost implicată în atacul speculativ era Bancpost, în care dl. L.I. activa ca vicepreședinte: L.I. (35 de ani), desemnat pentru postul de ministru delegat pentru relația cu mediul de afaceri, a fost unul dintre șefii de trezorerii bancare implicați în așa-numitul “atac speculativ” asupra leului, de la sfârșitul lui 2008. BNR a acuzat atunci o acțiune coordonată a mai multor bănci, românești și străine, care ar fi încercat să mute cursul leului la un nivel de variație superior și să încaseze diferența. Banca centrală a contracarat atunci absorbind toți banii de pe piața monetară, astfel încât speculatorii să nu mai aibă de unde se împrumuta. “Ca iepurașul din desene animate, care merge pe o crenguță până se termină crenguța și mai face apoi vreo 10 pași”, explica atunci situația guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. BNR a cerut eliminarea din sistemul bancar a celor care au declanșat atacul. El i-a acuzat pe șefii de trezorerie că “nu si-au închis pozițiile” – ceea ce înseamnă că nu si-au onorat la sfârșitul zilei angajamentele de plată – situație caracterizată drept fără precedent. Ulterior, BNR a cerut eliminarea lor din sistemul bancar. B.M., trezorierul Unicredit, a demisionat în scurt timp. Lui L.I. i-a fost desființată funcția de vicepreședinte de la Bancpost si a fost mutat pe un post în divizia de clienți corporate, pe care l-a părăsit în cele din urmă în ianuarie anul acesta. B. B., de la ING, a scăpat de mâna lungă a BNR din cauză că banca este sucursală străină, însă a plecat anul trecut.” (sublinierea noastră)

Prin urmare, încă de la nivelul anilor 2011-2012 era de notorietate în presă faptul că BNR ceruse „eliminarea din sistemul bancar a celor care au declanșat atacul”, iar printre persoanele vizate de această cerere de eliminare din sistemul bancar era și reclamantul, care a evitat primirea unei sancțiuni.

De asemenea, presa consemna încă din anii respectivi că ultima persoană care ajunsese să părăsească sistemul bancar ca urmare a atacului speculativ era chiar reclamantul, motivul fiind acela că ING Bank era sucursală a unei bănci străine, astfel încât aceasta era ferită de sancțiunile venite din partea BNR (activitatea sa fiind reglementată de banca centrală din statul de origine – Olanda).

A menționat faptul că în această lumină afirmația care i se atribuie aceea potrivit căreia „Cîțu a speculat pe leu, de asta a fost dat afară din sistemul bancar” nu a fost lansată în spațiul public de către subsemnatul, ci este un aspect de notorietate consemnat ca atare în presă, de-a lungul timpului,

Ulterior concedierii sale de către ING, reclamantul a afirmat într-un interviu la care se face referire în articolul „Dezvăluiri șocante ale fostului trezorier despre ilegalitățile comise de ING România”, publicat la 15.08.2012 de Economica.net, astfel:

„Implicarea ING în evenimentele din 2008 nu a fost o implicare ilegală, ci una în numele

clienților, poate nu a fost o implicare morală..,”

A precizat că reclamantul recunoștea, deci, că banca la care lucrase ca trezorier avusese o implicare în atacul speculativ din 2008, iar această implicare chiar dacă era legală în opinia reclamantului, e posibil să nu fi fost morală.

Ecourile publice a acestor evenimente consemnate în presă au fost atât de puternice, încât ele au ținut cap de afiș în presă timp de 10 ani. în majoritatea acestor articole referitoare la solicitarea BNR de eliminare din sistemul bancar a celor implicați în atacul speculativ este menționat și numele reclamantului.

A menționat că la 04.05.2013, site-ul Bancherul.ro, publica articolul „Cat de profesionist si independent este Consiliul Concurenței după aproape 5 ani de „investigații”, închide cazul acuzațiilor BNR la adresa băncilor privind manipularea dobânzilor de pe piața interbancara”, în care sunt menționate următoarele: „BNR a acuzat 3 banei ca s-au înțeles pentru a practica dobânzi mari

In 21 octombrie 2008, după deprecierea abrupta a cursului, ca efect a ceea ce BNR a numit un atac speculativ asupra leului, Mugur Isărescu a chemat ziariștii pentru a acuza trei banci pentru ca practicau dobânzi pe piața interbancara de pana la 99%, sugerând ca a existat o ‘înțelegere asupra supravegherii BNR, N. Cinteza, a fost citat de presa ca a identificat un e-mail trimis de trezorierul unei banei unor colegi pe care-i îndemna sa crească dobânzile, o acțiune catalogata drept grava, ce trebuie pedepsita. De altfel, cei doi reprezentanți ai BNR l-au criticat dur pe trezorierii băncilor, pe care i-a acuzat ca prin practicarea unor dobânzi mult mai mari decât celelalte 7 bănci care stabileau nivelul indicile ROBID si ROBOR, precum si prin declarațiile publice, vor sa inducă ideea unei crize de lichidități pe piața, pentru a-si acoperi eșecul In atacul speculativ asupra leului, desi aveau acces la împrumuturi de urgenta de la BNR (facilitatea Lbmbard), la dobânda de politica monetara, de 14,25%.

Trezorierii băncilor au fost amenințați de reprezentanții BNR ca vor fi pedepsiți, ceea ce s-a si întâmplat ulterior. Florin Citu, trezorierul-sef al ING, a primit interdicție de a mai face declarații publice iar ulterior a părăsit cu scandal banca, in timp ce B.M. de la UniCredit si L.I. de la Bancpbst si-au pierdut funcțiile la scurt timp de la declanșarea scandalului.

ING Bank a emis atunci un comunicat in care respingea acuzațiile privind participarea la o presupusa înțelegere asupra supravegherii financiare care sa distorsioneze dobânzile pe piața romaneasca. Asa-zisa intelegere la care se face referire este, de fapt, un schimb de mesaje (…) Asociației Dealerilor din România, care nu are nici o legătura cu participarea bancilor din care provin acești dealeri, a precizat banca. La finalul aceleiași luni, Consiliul Concurentei s-a autosesizat si a declarat din oficiu o investigație pentru a stabili daca a existat o înțelegere asupra unor dobânzi ridicate, ancheta ‘încheiata abia acum, fara niciun rezultat.”

A mai arătat că într-un articol publicat în ziarul Adevărul din data de 08.05.2013 (intitulat „Atacul speculativ asupra leului: Consiliul Concurenței a închis după patru ani și jumătate investigația și nu a aplicat nici o sancțiune”) se menționează atât închiderea investigației declanșate de Consiliul Concurenței, și se consemna în ce constase respectivul atac speculativ, precum și faptul că „După evenimentele din toamna lui 2008, B.M., șeful trezoreriei UniCredit Tiriac Bank, a plecat din bancă, iar L.I. și-a pierdut poziția de vicepreședinte al Bancpost, responsabil printre altele cu trezoreria. Chiar dacă aparent din alte motive, economistul-șef al ING, B.B.a părăsit și el instituția.

De asemenea, în ziarul B., în articolul „Războiul valutar din 2008 ține până astăzi”, publicat la data de 17.05.2013, se consemnează clarificările date de dl. L.C. cu privire la faptul că închiderea investigației declanșate de Consiliul Concurentei nu însemna că în 2008 nu avusese loc un atac speculativ: „L.C., consilierul guvernatorului Băncii Naționale a României (BNR), ne-a declarat că hotărârea a privit doar caracterul legal al evenimentelor care au avut loc în octombrie 2008, nefiind echivalentă unui verdict dacă a avut sau nu loc un atac speculativ asupra leului, în perioada respectivă” (sublinierea noastră). în același articol se amintesc și consecințele evenimentelor din 2008 asupra celor trei șefi ai băncilor considerate de BNR a fi fost implicate, printre care și reclamantul: „Acest scandal a dus la părăsirea sistemului bancar de către unii dintre cei mai importanți șefi de trezorerii ai instituțiilor de credit. (…) în urma scandalului din octombrie 2008, șeful trezoreriei UniCredit Tiriac Bank, B.M., a părăsit instituția de credit, iar L.I. și-a pierdut poziția de vicepreședinte al Bancpost, responsabil cu Trezoreria. De asemenea, mai mulți trezorieri au încetat să mai iasă public pentru a face comentarii pe marginea politicii monetare sau a perspectivelor macroeconomice ale țării noastre. Ulterior, în anul 2011, .B.B, care, la acel moment, ocupa funcția de director al Trezoreriei ING Bank România și co-director al Departamentului Piețe Financiare, a plecat din bancă. Domnia sa declara, atunci, că a fost concediat “în mod abuziv”, în timp ce M. Negrițiu, președintele instituției financiare, afirma că poziția de director al Trezoreriei a fost desființată, în urma integrării departamentului în divizia de comercial banking, și că Ta oferit economistului mai multe posibilități “atractive”, dar acesta a refuzat, în baza unei opțiuni “absolut personale”. Rămâne neclar în ce măsură plecarea sa are legătură cu episodul octombrie 2008″ (sublinierea noastră) Chiar dacă se afirmă că era neclară legătura dintre plecarea reclamantului din Banca ING și episodul din 2008, este relevant că și acest articol subliniază „coincidența” eliminării tuturor celor trei persoane din conducerea celor trei bănci considerate de BNR a fi fost implicate în episodul speculativ din 2008.

Un articol de presă semnat de dl. M.N., cel care conducea banca ING când avusese loc atacul speculativ din 2008, și prin care se punea la îndoială concluzia reprezentanților BNR referitoare la existența acestuia atac a determinat, la data de 20.05.2013, reacția dlui. L.C., oficial al BNR, care pe blogul personal Luciancroitoru.ro a publicat articolul „Prieten îmi este N., dar mai prieten îmi este adevărul” în care sublinia două aspecte esențiale: Primul aspect esențial subliniat de dl. Cîțu era acela că investigația Consiliului Concurenței (la care face referire și reclamantul) nu putea conchide că nu fusese un atac speculativ în 2008, pentru simplul motiv că investigația Consiliului Concurenței privea un aspect diferit (existența vreunei posibile înțelegeri anti-concurențiale) nu dacă fusese sau nu un atac speculativ (Consiliul Concurenței neavând competența de a verifica această din urmă chestiune: „Da, este adevărat, rezoluția Consiliului Concurenței și concluzia studiului meu se referă la lucruri diferite și, de aceea, sunt diferite. Vreau însă să-i spun lui M. N. că există un motiv foarte puternic pentru care nu putea fi altfel.

Investigația Consiliului Concurenței vizează respectarea prevederilor legale referitoare la protecția concurenței. Consiliul a stabilit ceea ce eu intuiam, și anume că băncile nu s-au angajat în practici neconcurențiale. Atacul speculativ însă este o specie foarte diferită de practicile neconcurențiale. (…) Distincția dintre cele două activități – practici neconcurențiale și atacuri speculative – este clară pentru economiști si nu există neapărat o legătură între ele, deși nu este exclus ca practici neconcurențiale să fie adoptate în scopul manipulării prețului unui activ. Nu îmi este clar de ce M. N. a pus în antiteză cele două noțiuni.” Un al doilea aspect esențial subliniat de dl. Cîțu este acela că argumente foarte solide de natură economică avute în vedere de BNR conduceau la concluzia că în anul 2008 într-adevăr fusese un atac speculativ asupra leului: „Din păcate pentru cei care speră altfel, metoda si datele prezentate de mine arată clar că a existat un atac speculativ în octombrie 2008, adică (i) a existat o depreciere zilnică medie de 1,36 la sută în perioada atacului, (ii) ratele dobânzii au deviat de la medie cu mai mult de 8 deviații standard, iar (iii) vânzările nete de valută ale BNR au fost de 3,6 la sută din rezerva valutară (Aceste date sunt prezentate în cartea mea la paginile 97, 98 și respectiv 100). A fost de datoria băncii centrale să implementeze politici pentru a contracara o depreciere abruptă a leului, care ar fi produs șocuri în situațiile financiare ale multor familii și firme, și i-ar fi trimis pe prea mulți în șomaj.”

A arătat că impactul public al evenimentelor din 2008 a fost atât de puternic, încât analize și comentarii cu privire la conduita celor trei bănci implicate în acesta continuau să apară și în anul 2016, când dl. E.R., profesor la ASE și consilier al Guvernatorului BNR a publicat pe platforma Contributors.ro articolul „Post hoc, ergo propter hoc” în care sublinia (fără a da nume) rolul băncilor implicate și al trezorierilor acestora în atacul speculativ din 2008:

„Mi-am amintit de această expresie citind valuri-valuri de inepții despre un moment din tumultuoasa istorie a tinerei economii de piață românești: atacul speculativ împotriva leului ^ din octombrie 2008 și urmările sale. Lucrurile s-au întâmplat cu destul timp în urmă, f^>) efectele (minore) au fost de mult uitate, dar mai este un domn, implicat direct atunci, care tot reîncălzește această ciorbă, ba chiar îi dă valențe pe care nu le-a avut vreodată. In contextul valului de acuzații la adresa Băncii Naționale din ultima vreme, mă simt obligat să îmi spun punctul de vedere. (…)

De fapt, ce s-a întâmplat atunci ? Trezorierii din câteva bănci cu capital străin (unul dintre ei fusese promovat ca vicepreședinte în banca respectivă) au considerat că, după declanșarea crizei financiare mondiale, leul este o monedă foarte fragilă. Un atac împotriva leului va avea drept urmare o – deplin justificată, gândeau ei – corecție de curs, adică o depreciere a leului; dacă această corecție s-ar fi produs cu «ajutorul» lor, diferența de curs valutar ar fi rotunjit frumușel profiturile băncilor în care lucrau, cu un efect pe măsură asupra propriilor venituri. Până aici, nimic de reproșat; în fond, din jocul în sus și în jos al cotațiilor de curs valutar, realizate de diferiți operatori în piață, se stabilește în final nivelul de echilibru de pe piață. Iar adâncimea pieței este dată tocmai de speculatori, adică de tranzacțiile făcute nu pentru nevoi de plăți în alte valute, ci pentru câștig între prețul de cumpărare șl cel de vânzare. (…)

Băncile ai căror trezorieri erau de părere că leul trebuie să se deprecieze au început să coteze oarecum în afara pieței (cursuri mai slabe pentru leu), așteptând ca piața să se alinieze la nivelurile pe care le aveau ei sau chiar să treacă dincolo de acestea, sub impactul panicii. Așadar, ei cumpărau valuta la un curs slab al leului, speculând că în câteva zile o vor vinde la un curs și mai slab, marcând astfel un profit substanțial. (…) Aceasta este o nesăbuință. în «fișa postului» Băncii Naționale scrie, negru pe alb, că banca răspunde de stabilitatea prețurilor, inclusiv prin stabilitatea cursului valutar. Pentru a-șl îndeplini acest obiectiv, banca centrală are două instrumente imediate: vinde valută sau restrânge cantitatea de lei de pe piață. Banca Națională le-a folosit pe ambele, timp de câteva zile; primul instrument – pe o scară restrânsă ; al doilea – nu atât printr-o intervenție directă, cât prin întârzierea injecției de lichiditate așteptate de băncile respective. Câteva zile doar, pentru că atacul a fost oprit de băncile în cauză, într-un demers cunoscut sub numele de «stop loss»; adică, băncile au vândut valuta abia cumpărată pe piață, asumând dubla pierdere: din diferența de curs valutar și din dobânzile pe care le-au plătit la lei în săptămâna respectivă. Cam asta a fost povestea. Ea a fost desigur trecută sub tăcere, atât de băncile implicate în atac, cât și de Banca Natională, desi «inițiații» pieței au mirosit ce s-a întâmplat (si, desigur, i-au executat scurt pe imprudenții jucători, urcând la niveluri amețitoare dobânzile « overnight » si pe cele implicite din punctele de swap). A fost o scurtă bătălie, din care a câștigat Banca Națională, pentru că și-a făcut datoria de a apăra leul, și economia în ansamblu, pentru că nu s-a produs panică pe piața valutară într-un moment foarte critic pe plan mondial. Cursul s-a mișcat lin, ceea ce era important pentru toate persoanele și companiile împrumutate în valută – și care reprezentau cam 60 la sută din totalul creditului la acea dată. Au pierdut cele câteva bănci care au mizat prost pe degringolada leului, iar trezorierii care au declanșat operațiunile respective au avut de

suferit ulterior. Și a mai existat un efect: de atunci încoace, niciun atac speculativ nu a mai fost orchestrat împotriva leului.

Ecourile „episodului din 2008″ nu s-au stins nici 10 ani mai târziu, fiind în continuare cuprinse în articole publicate de o largă gamă de site-uri (de la cele axate pe analiză economică, la cele politice sau umoristice).

Astfel, în articolul „S-a-ntors roata: I. este chemat la raport in Parlament de cel pe care l-a dat afara de la ING in urma cu noua ani” publicat la data de 27.03.2018 în Bancherul.ro se menționa în continuare implicarea reclamantului în scandalul din anul 2008, în urma căruia și-a pierdut postul de economist șef la ING: „Conducerea BNR, in frunte cu guvernatorul Mugur Isărescu, au fost chemați joi pentru audieri la comisia economica din Senat, condusa de B.B., fostul economist sef al ING dat afara de banca centrala după scandalul din toamna lui 2008, când a fost acuzat de atac speculativ asupra leului, in contextul izbucnirii marii crize financiare.

Puternicul impact la nivelul publicului și notorietatea celor întâmplate în 2008 șl a implicării reclamantului au determinat inclusiv apariția de pamflete în care se face referire la acest subiect.

Astfel, la data de 06.11.2018, în publicația Cațavencii, apărea articolul „Cum să rostogolești o minciună” în care se fac următoarele afirmații cu privire la reclamant: „Ca un demn membru al Opoziției, B.B. luptă din răsputeri cu Guvernul. Mai vizibil, dar la fel de ineficient ca atunci când, din poziția de economist-șef al ING, lupta, alături de alți colegi de-ai lui, economiști-șefi sau trezorieri, împotriva monedei naționale, în ceea ce BNR a numit, în octombrie 2008, un atac speculativ la adresa leului. Cîțu s-a enervat rău în 2011, când ING l-a dat afară, și a dat banca în judecată. Banca a zis că nu l-a dat afară, ci că a restructurat postul, oferindu-i lui Cîțu o altă poziție. Cîțu, fără să-și dea seama că se bagă singur în capcană, a zis că nu-i adevărat, ci că ar fi fost concediat pentru că a participat la respectivul atac speculativ asupra leului. Atac pe care, însă, în 2008 îl nega din răsputeri. De altfel, tot din cauza respectivului moment delicat pentru BNR, a dispărut din peisajul bancar și L I., care în perioada respectivă era vicepreședinte la Bancpost. Al treilea bancher implicat în atacul speculativ asupra leului vânat și doborât de către I. și BNR a fost B.M. în octombrie 2008 trezorier al Unicredit.

Episodul atacului asupra leului n-ar fi relevant dacă, între timp, domnul Cîțu n-ar fi devenit politician și nu ar avea mereu gura plină de interesul românilor. în 2008, pe de altă parte, interesul românilor era cu totul și cu totul în afara listei de interese a domnului Cîțu. … dacă atacul ar fi reușit, leul s-ar fi devalorizat brusc în raport cu euro, chestie care ar fi dus la cascade de scumpiri, creșteri ale ratelor și alte lucruri care îi interesează pe români, dar în mică măsură sau deloc pe bancherii care ar fi câștigat enorm din mișcare.

Ca politician, B.B. a deprins rapid că minciuna îl poate ajuta în carieră.”

Chiar și ia 28.12.2018, pe platforma online VoxPublica.ro (în articolul „Dubla măsură, episod nou. Despre cum erau băncile rele și acuma-s bune”) se făcea referire la declarațiile reclamantului din anul 2012 referitoare la implicarea ING în atacul speculativ asupra leului din 2008, precum și la legătura dintre aceasta și concedierea sa: „Pe Cîțu Florin îl citam în urmă cu 8-9 ani ca mărturie din interiorul sistemului bancar. Nu mai contează motivele exploziei lui Cîțu împotriva ING, tăcerea de după scandal, o evidentă căutare de negociere mai grasă după aruncarea în afara sistemului. Impbrtant era că se depășea acel nivel de advertorial bancar în care bălteau materialele despre bănci în România. Așadar, după o ceartă și un proces cu fostul angajator, ING România, B.B. declara: Cîțu a acuzat clar că el șl alții au primit bonusurile livrate printr-un offshore fără să fi semnat nimic.

Cîtu fusese implicat în ceea ce a rămas în istorie ca “atacul la leu” din 2008 – când BNR a intrat în forță pentru a opri un atac speculativ (încă nu e lămurit episodul, fiecare erou având versiunea sa) – dar darea afară de la ING ar fi avut legătură și cu asta”

Se observă că afirmațiile făcute de acesta privesc un aspect de mare interes public, dezbătut peste 10 ani în presă și analize scrise, precum și faptul că toate aprecierile sale au la bază aspecte de notorietate în spațiul public.

A menționat ca și în prezent presa (inclusiv cea favorabilă politic reclamantului) publică articole în care afirmă în mod ferm implicarea reclamantului în atacul speculativ asupra leului din anul 2008 și consecința îndepărtării sale din sistemul bancar. Astfel, în articolul publicat de Hotnews.ro la data de 26.02.2020, și intitulat „Cine este B.B., noul premier desemnat” se susține că „B. B. actualul ministru interimar al Finanțelor […] [a] fost economist sef al ING, unul dintre cei mai activi participanți la ceea ce presa a denumit atacul speculativ pe leu din 2008″, continuându-se cu precizarea „atac în urma căruia toți trezorierii băncilor care au participat au fost îndepărtați, inclusiv B. B.” .

A menționat că critica principală a apelantului este aceea că Instanța de fond ar fi „aplicat într-un mod mult prea permisiv criteriile stabilite de Curte pentru a aprecia dacă o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare este permisă sau nu în prezenta cauză”.

Critica apelantului este nefondată, Instanța de fond bazându-și hotărârea nu pe o pretinsă abordare „permisivă” ci pe o analiză aprofundată și argumentată, făcută la p. 7-13 ale Sentinței de fond.

Concluziile Instanței de fond, pornesc de la aspectul esențial că la baza aprecierilor făcute de subsemnatul stă „multitudinea de articole de presă prezentând aceleași informații care converg către o presupusă implicare a reclamantului în specula la leu din anul 2008, acestea provenind din surse diferite și din perioade diferite”. Instanța a apreciat că aceste informații „sunt de natură a crea o bază factuală rezonabilă pentru observator”.

De asemenea, critica referitoare pretinsa lipsă a interesului public (secțiunea 3.2 a apelului) este contrazisă în mod flagrant de faptul că aspectele referitoare la atacul speculativ asupra leului au făcut obiectul știrilor de presă timp de 12 ani (din 2008 până în prezent) și au suscitat interesul unor prestigioase personalități din domeniul financiar bancar (printre care consilieri ai guvernatorului BNR, domnii L.C. și dl. E.R. – profesor la Academia de Științe Economice).

Puține evenimente din istoria post-decembristă s-au menținut în presă o perioadă atât de îndelungată, iar aceste au fost de regulă evenimente cu un impact public negativ. Nu este de uitat faptul că, așa cum sublinia dl. L.C., atacul la leu din anul 2008, cu care BNR a luptat cu costuri uriașe, dacă ar fi reușit ar fi avut efecte foarte negative asupra economiei naționale: „Din păcate pentru cei care speră altfel, metoda si datele prezentate de mine arată clar că a existat un atac speculativ în octombrie 2008. adică (i) a existat o depreciere zilnică medie de 1,36 la sută în perioada atacului, (ii) ratele dobânzii au deviat de la medie cu mai mult de 8 deviații standard, iar (iii) vânzările nete de valută ale BNR au fost de 3,6 la sută din rezerva valutară (Aceste date sunt prezentate în cartea mea la paginile 97, 98 și respectiv 100). A fost de datoria băncii centrale să implementeze politici pentru a contracara o depreciere abruptă a leului, care ar fi produs șocuri în situațiile financiare ale multor familii și firme, și i-ar fi trimis pe prea mulți în șomaj.”

Cu privire la pretinsa lipsă de interes și pretinsa lipsă de suport probator, a citat din extrase din analiza făcute de Prof. E.R., care chiar dacă nu îl numește pe reclamant, dă suficiente date, care coroborate cu celelalte probe converg spre concluzia că acesta nu doar că a fost implicat în respectivul eveniment extrem de nociv pentru economia României, dar a avut de suportat și consecințele:

„Băncile ai căror trezorieri erau de părere că leul trebuie să se deprecieze au început să coteze oarecum în afara pieței (cursuri mai slabe pentru leu), așteptând ca piața să se alinieze la nivelurile pe care le cotau ei sau chiar să treacă dincolo de acestea, sub impactul panicii. ”

„A fost o scurtă bătălie, din care a câștigat Banca Națională, pentru că și-a făcut datoria de a apăra leul, și economia în ansamblu, pentru că nu s-a produs panică pe piața valutară într-un moment foarte critic pe plan mondial. (…) Au pierdut cele câteva bănci care au mizat prost pe degringolada leului, iar trezorierii care au declanșat operațiunile respective au avut de suferit ulterior. Și a mai existat un efect : de atunci încoace, niciun atac speculativ nu a mai fost orchestrat împotriva leului.”

„Acestea ar fi faptele.”

Față de susținerea apelantului potrivit căreia cititorii materialelor de presă ar trebui să fie mai prudenți în propagarea publică a celor consemnate de presă, trebuie subliniat următoarele:în momentul în care aspectele apărute în materiale de presă provenind din surse diferite (unele dintre ele favorabile zonei politice din care face parte reclamantul), se coroborează cu afirmațiile și analizele făcute de specialiști care nu sunt străini de activitatea BNR, este cel puțin hazardat să susții, cum o face apelantul-reclamant, că respectivele fapte, așa cum sunt ele reflectate de amplul material documentar, ar fi lipsite de credibilitate,

Singura probă contrară adusă de reclamant (ordinul Consiliului Concurenței privitor la concluzia că nu s-ar fi dovedit o înțelegere anticoncurențială) este irelevantă cu privire la existența sau nu a unui atac asupra leului și a implicării reclamantului, așa cum este dovedit de analiza făcută de consilierul guvernatorului BNR, dl. L.C.

A menționat că este esențial citatul dat de reclamant, în cererea introductivă, din Hotărârea pronunțată de în Cauza Von Hannover împotriva Germaniei, însă este de precizat că intenția Curții a fost aceea de a sublinia că orice excepție de la libertatea de exprimare, orice restrângere a libertății de exprimare trebuie să fie strict interpretată, iar „necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător”: „101. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce privește „informațiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitatea deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”. Astfel cum este consacrată la art. 10, libertatea de exprimare este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător [a se vedea, printre altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, (…); și Lindon, Otchakovsky-Laurens și July împotriva Franței (MC), (…) .

A precizat că reclamantul nu a adus o justificare temeinică a încadrării sale în excepțiile de strictă interpretare de la aplicarea art. 10 din Convenție.

Dimpotrivă, analiza situației de fapt din prezenta cauză relevă că aprecierile făcute de pârât în calitate de om politic în cadrul unui dialog purtat într-o emisiune a presei audio-vizuale sunt în mod cert protejate de libertatea de exprimare consfințită de art. 10 din Convenție.

A precizat că pretinsa faptă ilicită pe care se întemeiază acțiunea reclamantului întrunește ambele caracteristici ale discursului pentru care Convenția nu lasă loc la restrângeri a libertății de exprimare – este un discurs politic (atât subsemnatul cât și reclamantul suntem oameni politici, subsemnatul fiind ministru și senator, iar reclamantul senator, iar afirmațiile fost făcute în cadrul unei emisiuni-interviu având ca obiect activitatea subsemnatului de ministru al finanțelor,) și în mod cert privește un subiect de mare interes public.

În acest context, este esențial faptul că atacul asupra leului din 2008, implicarea reclamantului în aceasta, precum și efectele acestei implicări asupra carierei acestuia au avut și au în continuare un mare impact asupra interesului public, fiind, așa cum am văzut mai sus, amplu tratate în presă, în comentarii scrise, în analize publice, precum și în articole științifice timp de peste 10 ani.

A menționat că trebuie reținut și faptul că pretinsa faptă ilicită constă în aprecieri făcute de pârât în cadrul unei emisiuni a presei audio-vizuale.

A precizat că termenii folosiți se încadrează în limitele admisibile ale discursului politic, astfel cum acesta este protejat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care, discursul în ansamblul său contribuie în primul rând și în mod esențial la discutarea unor subiecte de interes public, nefiind îndreptate către lezarea inutilă a reputației reclamantului.

Astfel, categoria de discurs apărată în cea mai mare măsură de către Curtea de la Strasbourg, este cea privind subiecte de interes general și personalitățile politice, mai ales când acestea ocupă și funcții publice. S-a stabilit că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic, vizat în aceasta calitate, decât a unui individ obișnuit; spre deosebire de acesta, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale, atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovada de o mai mare toleranță (cauza Lingens împotriva Austriei).

A arătat că în acest context, susținerile făcute de reclamant, lipsite de bază reală, riscau să producă panică în piața financiară și în economie. Reclamantul, care este un economist cu o solidă educație financiară, era în măsură să cunoască efectul potențial distructiv al susținerilor nereale făcute în presă, în calitatea sa de principal comunicator pe probleme economice al unuia dintre cele mai puternice partide politice din România. în acest context în care, pe de o parte aceste afirmații nu erau susținute de o bază reală, iar pe de altă parte afirmațiile reclamantului erau în măsură să creeze panică, era de datoria mea de ministru al finanțelor publice să pun la îndoială în mod public credibilitatea reclamantului.

În realitate, în 2018 inflația a fost de 4,6% (așa cum rezultă din extrasul INS anexat prezentei), mai mare decât cea prognozată de BNR, însă în mod evident departe de susținerile făcute de reclamant.

A menționat că afirmația că reclamantul nu ar putea fi angajat în sistemul bancar ca urmare a interzicerii acestui lucru de BNR, în presa contemporană respectivelor evenimente (dar și mulți ani după aceea) s-a dezbătut în mod amplu faptul că eliminarea din sistemul bancar a celor trei trezorieri șefi considerați a fi fost responsabili pentru acțiunile băncilor la care lucrau a fost consecința unor solicitări (neoficiale) din partea BNR. Prin urmare există o bază factuală suficientă pentru a putea să îmi exprim o opinie politică în acest sens. Referirile reclamantului la lipsa unei sancțiuni oficiale sunt irelevante, deoarece nici aprecierile subsemnatului, nici amplul material de presă nu se referă la sancționarea oficială a reclamantului sau a celorlalți trezorieri, ci la eliminarea lor din sistemul bancar care în mod notoriu a fost considerată de comentatori a fi fost un efect direct al implicării băncilor respective în atacul speculativ asupra leului. De asemenea, sunt irelevante, pentru motivele mai sus arătate, referirile reclamantului la închiderea investigației Consiliului Concurenței, deoarece așa cum s-a subliniat și în presă și de către oficiali ai BNR, închiderea respectivei investigații nu privea decât posibilele înțelegeri anticoncurențiale, nu existența în sine atacului speculativ.

A precizat că nu se poate reține existența vinovăției pârâtului în efectuarea respectivelor aprecieri, în condițiile în care ele nu făceau decât să reia și să evalueze consecințele asupra credibilității reclamantului a unor aspecte de notorietate, unele din ele recunoscute la respectivul moment chiar de către reclamant, aspecte amplu dezbătute în presă, pe platforme de analiză politică și economică, sau care au făcut obiectul unor analize și comunicări ale unor oficiali ai BNR sau a unor reputați specialiști în domeniul economic, așa cum am văzut din secțiunea dedicată situației de fapt.

De asemenea, a menționat că în niciun caz nu se poate reține ca valabilă afirmația reclamantului că aprecierile făcute ar fi fost făcute cu rea-credință. Rea credință există atunci când o afirmație este făcută în cunoștința faptului că este complet lipsită de bază factuală.

A evidențiat faptul că în mod temeinic a reținut Instanța de fond că „reclamantul nu a dovedit existența unei fapte ilicite specifice răspunderii civile delictuale. Distinct de acest aspect, instanța apreciază că există îndoieli inclusiv cu privire la existența unui prejudiciu dat fiind că informațiile expuse de către pârât au fost vehiculate consistent în presă într-o perioadă lungă de timp. Or, prejudiciul constând în afectarea imaginii, onoarei și a reputației nu poate fi produs prin intermediul unor astfel de informații pe care publicul, aparte de veridicitatea lor, deja le cunoaște.”

De asemenea, este de observat că subiectul respectivelor aprecieri făcute de pârât nu ținea de viața privată a reclamantului, ci de o activitate a sa care s-a reflectat în spațiul public într-un mod plenar și care era în măsură să producă și consecințe asupra publicului larg (activitatea unui trezorier șef al unei bănci importante în sistem fiind în mod inerent susceptibilă de a produce efecte asupra întregii economii și a populației). în acest context, nu se poate reține că reclamantul ar fi putut fi prejudiciat de aprecieri cu privire la activitatea sa cât timp această activitate și efectele ei au fost publice.

A subliniat că reclamantul nu a dovedit în niciun fel măsura în care aprecierile făcute de subsemnatul ar fi produs efecte negative asupra sa și nici faptul că eventualele efecte negative ar fi fost cauzate de afirmațiile subsemnatului și nu de multiplele reflectări negative în presa vremii a implicării sale în evenimentele din 2008.

De asemenea, a menționat că indiferent de faptul că suma cerută cu titlu de despăgubiri este una simbolică, ar fi o gravă atingere adusă libertății de exprimare într-un stat democratic o eventuală antrenare a răspunderii civile delictuale a subsemnatului pentru aprecierile invocate de reclamant, în condițiile în care: (a) respectiva comunicare conținea judecăți de valoare (privitoare la credibilitatea reclamantului) bazate pe fapte notorii, îndelung dezbătute de publiciști, economiști si oficiali ai BNR, consemnate în articole de presă în mod continuu din 2008 până în prezent, (b) respectiva comunicare privea aspecte de mare interes public (care au ținut agenda presei peste 10 ani), (c) a fost făcută cu privire ia un om politic si se referea ia credibilitatea acestuia pe subiecte financiare în contextul situației din 2008; (d) a fost făcută de subsemnatul, în calitate de om politic, în cadrul unui emisiuni de presă privitoare la activitatea politică si administrativă a subsemnatului; (e) respectivele aprecieri vizând credibilitatea reclamantului veneau ca răspuns la afirmații neadevărate făcute de reclamant (spre exemplu cea vizând rata inflației de 12%) si care erau de natură să provoace grave daune economiei, prin crearea de panică nejustificată pe piața financiară, si în economie în general, necesar a fi combătute din poziția subsemnatului de Ministru al Finanțelor Publice.

În drept, au fost invocate prevederile procedurale ale art. art. 471 1 alin. (3) C.proc.civ.,

Analizând sentința civilă apelată prin prisma motivelor de apel invocate și a apărărilor formulate prin întâmpinarea depusa la dosarul cauzei, tribunalul reține următoarele considerente:

Prioritar, tribunalul reține caracterul limitat al efectului devolutiv al apelului, prin prisma a două reguli incidente: tantum devolutum, quantum apellatum și tantum devolutum quantum judicatum.

În drept, tribunalul reține că dispozițiile Codului Civil din 2009 sunt incidente în cauză prin raportare la data săvârșirii faptelor imputate și la disp. art. 5 alin. (1) și art. 103 din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 58 alin. 1 Cod civil “Orice persoana are dreptul la viata, la sanatate, la integritate fizica si psihica, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vietii private, precum si alte asemenea drepturi recunoscute de lege.

Disp. art. 70 alin. (1) și (2) Cod Civil din 2009 prevăd că orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Art. 74 lit. h Cod Civil din 2009 prevede că sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, poate fi considerată atingere adusă vieții private utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană.

Potrivit art. 75 alin. (1) Cod Civil din 2009, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. În continuare, alin. (2) al aceluiași articol stipulează faptul că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune.

Potrivit art. 76 Cod Civil, când însuși cel care se referă la o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.

Art. 72 alin. (1) Cod civil din 2009 consacră dreptul oricărei persoane la respectarea demnității sale, interzicând orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75, această din urmă dispoziție vizând atingerile permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte, respectiv exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte.

Potrivit art. 252 Cod civil „orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.”

Dispozitiile mentionate regasite in art. 252 – 257 din Noul Cod civil au rolul de a asigura un echilibru … egala masura garantate prin Constitutie cat si prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului, respetiv: dreptul la libera exprimare si dreptul la respectarea vietii.

Legiuitorul a lasat controlul modului de exercitare al drepturilor si libertatile fundamentale ale persoanelor, astfel cum sunt enumerate in mod exemplicativ de art. 252 NCC in sarcina organelor judiciare care fiind sesizate de catre personale care se considera ca dreptul la viata privata a fost atins, sa poata sa dispuna in consecinta .

Prin Decizia nr. 1576/07.12.2011, Curtea Constituționala a statuat că demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societății un comportament de respect si protecție a celorlalți indivizi si interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului.

În conformitate cu art. 1357 alin. (1) Cod Civil din 2009, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare, iar potrivit alin. (2), autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

În demersul său, tribunalul urmează a se preocupa a determina în ce măsură sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce privește afirmațiile imputate pârâtului. Pentru incidența răspunderii civile delictuale, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu și imputabilitatea faptei ilicite persoanei cu discernământ valabil.

În cauza de față, fapta ilicită imputată se referă la acuzatia adusa de reclamant prin cererea de chemare în judecată in sensul încălcarii dreptului la onoare, demnitate, reputație și imagine ca urmare a afirmațiilor susținute de către pârâtul Teodorovici Eugen în spațiul public, prin intermediul unei emisiuni difuzate de postul TVR1.

Cerintele art. 1357 și următoarele Cod civil trebuie analizate in concordanta cu prevederile tratatelor internationale la care Romania este parte, in special ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Dreptul aparat de articolul 10 din CEDO cuprinde atat libertatea de opinie, cat si, ceea ce intereseaza in cauza de fata, dreptul de a primi sau comunica informatii sau idei, sau libertatea de exprimare ce constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice, una din conditiile primordiale ale progresului sau si ale implinirii individuale a membrilor sai si acopera, nu numai informatiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau ingrijoreza statul sau un anumit segment al populatiei. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, in absenta carora nu exista societate democratica” (cauza Handyside contra Regatului Unit).

Pentru determinarea caracterului licit sau ilicit al acțiunii de afirmare a anumitor sustineri la adresa reclamantului , trebuie menționate dispozițiile legale incidente și, totodată, efectuată o analiză amplă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului aplicabilă în speța de față.

Astfel, art. 30 din Constituția României prevede următoarele: (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Din interpretarea dispoziției constituționale prezentate, se reține opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

De asemenea, potrivit disp. art. 20 alin. 1 și 2 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel, se reține că prin Legea nr. 30/1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.

Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Libertatea de exprimare, proteguită de articolul 10 din Convenție, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de acest act, stând chiar la baza noțiunii de societate democratică ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că “libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai “informațiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»”.

Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța își însușește interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante. Astfel, jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

Revenind la dispozițiile art. 10 din Convenție, instanța învederează că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial.

Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta.

Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens …).

Cât privește prima condiție dintre cele menționate mai sus, se reține că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului (Sunday Times împotriva Regatului Unit).

A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantate de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie „pertinente și suficiente”, măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie “proporțională cu scopurile legitime urmărite”, asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (C. și M. împotriva României).

Calitatea, funcția, notorietatea persoanei supuse criticii sunt elemente valorificate în aprecierea caracterului justificat al ingerinței, dat fiind că aceste aspecte influențează extinderea sau după caz restrângerea limitelor criticii admisibile. Tema supusă dezbaterii, interesul public pentru subiect, disocierea de aspectele din viața privată sunt elemente relevante în demersul de evaluare a caracterului necesar al unei ingerințe în libertatea de exprimare.

Totodată, se impune a fi menționat că, din analiza jurisprudenței Curții, rezultă că atunci când ne aflăm în prezența afirmațiilor critice cu privire la oamenii politici, fie că aceștia ocupă deja funcții publice sau nu, controlul european este total, iar protecția Convenției este maximă.

Din analiza jurisprudenței Curții rezultă că limitele criticii admisibile sunt mai ample față de un om politic, vizat în această calitate, decât față de un simplu particular: spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea ziariștilor cât și a masei cetățenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță” (hotărârea CEDO din 8 iulie 1986 Lingens împotriva Austriei, par. 42 alin. 2).

Atunci când litigiul vizează oameni politici, controlul justificării ingerinței trebuie realizat strict, o ingerință în libertatea de exprimare politică poate fi admisă doar în situații excepționale (C. V. T.c. României, nr. 1, decizie nr. 6928/04 din 15 iunie 2006).

Sunt admisibile chiar și unele cuvinte care ar putea fi considerate insultătoare, dacă sunt folosite într-un context al dezbaterii de idei, în care invectivele politice se răsfrâng uneori și în plan personal (Lopes Gomez da S. c. Portugaliei).

Curtea a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că “existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”.

Astfel, «dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cauza Lingens citată anterior). Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (….). Așadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (C. împotriva României, §55).

Adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere (Radio France și alții c. Franței, §37, D. c. României, § 49 – 50, Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, § 65 și urm.). Așadar, este necesară verificarea cu diligență a realității faptelor invocate (M. c. României, §67-68).

Buna-credință a persoanei care se manifestă în spațiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenția de a transmite informații asupra unor chestiuni ce interesează publicul și cea de calomniere, insultare, discreditare a unei persoane. Pentru reținerea bunei-credințe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informațiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală.

Curtea a operat o distincție între situația în care afirmațiile au fost făcute oral, de pildă în cadrul unei emisiuni radio sau TV transmise în direct, când nu există posibilitatea de a reformula, completa sau retracta (A. c. României) de cea în care afirmațiile sunt efectuate în scris sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (Ș. c. României).

Contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, § 62). Caracterul justificat al unei ingerințe se stabilește așadar în lumina tuturor circumstanțelor, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante.

Analiza instanțelor interne trebuie să țină seama de contextul politic în care au fost făcute afirmațiile și de interesul general în joc (Desjardin c. Franței, §39, C.c. României, §54).

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 8 din Convenție care prevăd următoarele: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.

Relația dintre art. 8 și art. 10 relevă necesitatea ca autoritățile interne să asigure un just echilibru între protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, și cea a dreptului la reputație al persoanei care, constituind un element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție.

Protecția reputației altuia, element al vieții private protejat de art. 8 din Convenție (cauza Chauvy și alții c. Franței, § 70), în temeiul acestei dispoziții putând fi necesară adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (Van Hannover c. Germaniei, § 57, P. c. României, §35).

Curtea a considerat că reputația unei persoane reprezintă o parte din identitatea sa personală și fizică, inclusiv în cadrul unei critici în contextul unei dezbateri publice, art. 8 fiind pe deplin aplicabil (Pfeiferi c. Austriei, §35).

Criteriile identificate în jurisprudența Curții EDO ca fiind relevante în ceea ce privește preferința pentru dreptul la libertatea de exprimare, pe de o parte, sau dreptul la respectarea vieții private, pe de altă parte sunt: contribuția afirmațiilor la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, conținutul, forma și repercusiunile publicării (Axel Springer AG c. Germaniei, § 89-95).

Avand in vedere consideratiile expuse mai sus, se retine ca in cadrul emisiunii Romania 9 cu I.C. de pe TVR 1 din 06.03.2019, intimatul parat Teodorovici Eugen in calitate de ministrul al finantelor, membru PSD , senator PSD a declarat ca apelantul reclamant- Catu Florin, membru si senator PNL, ulterior ministru al Finantelor in guverul L.O., ar fi fost dat afara din sistemul bancar din cauza ca ar fi facut specula la leu in anul 2008, dand de inteles ca apelantul reclamant ar fi furat, sugerand ca a comis o fapta penala.

Se noteaza ca intimatul pârât a formulat acuzații fata de apelantul reclamant cu privire la presupuse fapte de furt comise de acesta, de specula pe care ar fi făcut-o la leu în anul 2008, ce reprezintă fapte care se bazează una pe cealaltă si de interdicții pe care acesta le-ar avea de a mai lucra în domeniul bancar judecati de valoare facute ca si concluzii bazate pe aspectele sustinute anterior .

“Vrei nu vrei, iei in calcul si ce spun unul precum Citu sau altii, ca altceva in afara de a spune tot felul de minciuni, si repet, sunt oameni care o spun si astazi, au furat, domnule, au furat, au furat, au furat, cati oameni au speculat…”. Intrebat de catre moderator la cine se refera, Teodorovici a raspuns “Pai va spun eu, Citu a speculat pe leu, de asta a fost dat afara din sistemul bancar”. Apoi a reiterat: “V-am spus la cine, la Citu”.

In continuare, intimatul parat PSD a afirmat: “intrebati-l daca astazi il angajeaza vreo banca in Romania. Intrebati-l daca se poate angaja ca si om in banca. Nicaieri.” Interogat de moderator asupra cauzei, Teodorovici a sustinut “De ce? Pentru ca BNR i-a interzis acest lucru. Pentru ca a facut acea specula la leu in 2008.”

Se noteaza ca intimatul parat a sustinut ca aprecierile sale cu privire la credibilitatea apelantului reclamant au fost facute in lumina legaturilor sale cu atacul speculativ asupra leului in 2008 si s-au bazat pe o situatie notorie la nivelul pietei financiare din Romania dar si la nivelul opiniei publice , situatie ce a fost consemnata in numeroase articole de presa de-a lungul vremii. In presa s-a mentionat ca atacul speculativ asupra monedei naționale a constat in aceea ca , cei care dețineau valută au încercat să scadă cursul de schimb prin tot felul de tranzacții pe piața valutară interbancară, ca apoi cu valuta deținută să cumpere mai mulți lei.

Tribunalul observa ca apelantul reclamant are statutul unui om politic, aspect care determină întinderea limitelor criticii admisibile. Conform principiilor jurisprudențiale anterior expuse, acestea vor fi mai extinse atunci când este vizat un om politic, în această calitate, de personaj public, decât în cazul unui particular.

Din datele de notorietate publica, aparute in media, Florin Cîțu a absolvit Grinnell College din SUA (1996), un masterat în economie în cadrul Iowa S. University (2002), iar din 2002 este doctorand al Iowa S. University. A fost economist în cadrul Băncii Naționale a Noii Zeelande (2001-2003) și în cadrul Băncii Europene de Investiții (2003-2005). În cadrul ING Bank, a lucrat ca economist șef (2006-2007) și șef al departamentului piețe financiare (2007-2011), pentru ca ulterior să fie consultant și analist economic. In perioada 2019 -2020 a detinut functia de ministru al finantelor. Florin Cîțu a detinut functia de senator PNL din 2016, ales în circumscripția electorală nr. 42 din București și membru în Comisia de buget-finanțe din Senat. El a fost economist sef al ING pana in 2011. Florin Cîțu a fost concediat de la ING în anul 2011.

Tribunalul observa ca si in prezent sunt articole de presa in care este mentionata participarea lui Florin Catu in atacul speculativ la leu in 2008.

Se apreciaza ca limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința sa, decât a unui individ obișnuit, acesta expunându-se în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor, iar prin urmare, trebuie să dea dovadă de mai multă toleranță. Prin urmare, controlul justificării ingerinței urmează a se realiza strict.

Într-adevăr, în cazul oamenilor politici sunt operante limite largi ale libertății de exprimare. În cauza Nilsen și Johnson c. Norvegiei, Curtea a reținut următoarele: „(…) după cum a observat și Curtea Supremă, chiar și în contextul dezbaterilor asupra unei probleme de interes public major, trebuie să existe limite ale libertății de exprimare. În ciuda rolului petenților de reprezentanți ai unor asociații profesionale și a protecției privilegiate conferite de Convenție genul de discurs în chestiune, petenții aveau obligația de a acționa, inter alia, în limitele stabilite în interesul protecției reputației și a drepturilor altora, Problema este de a ști dacă petenții au depășit limitele criticii admisibile. În soluționarea acestei probleme, Curtea va avea în vedere, în special, termenii folosiți în declarații și contextul în care acestea au fost făcute publice, în lumina împrejurărilor de ansamblu ale speței.

Se retine din probatoriul admnistrat afirmațiile conform căreia reclamantul a fost dat afară din bancă, ca reclamantul ar fi făcut speculă la leu în anul 2008 au o baza factuala rezonabilă pentru un observator , aceste aspecte fiind prezentate in mass media in mai multe articole in diverse publicatii si in diferite perioade de timp, fiind aduse la cunostinta publicului cu mult inainte de a de expune paratul.

Afirmația conform căreia reclamantul a fost dat afară din bancă s-a bazat pe continutul unor articole de presa , prezentate in massmedia, publicate pe platformele HotNews.ro (intitulat „Fostul economist șef al ING Bank, Florin Cîțu, a fost concediat” din 08.03.2011) și Economica.net (intitulat „Dezvăluiri șocante ale fostului trezorier despre ilegalitățile comise de ING România” din 15.08.2012), existând și presupuse declarații ale reclamantului în cuprinsul acestora prin care ar fi recunoscut că a fost concediat.

Afirmația conform căreia reclamantul ar fi făcut speculă la leu în anul 2008 este un fapt expus in baza unor articole de presă ce provin din surse diferite și din perioade de timp diferite, (spre exemplu, HotNews.ro din data de 08.03.2011, mai sus citat, Ziarul Financiar din data de 03.11.2008, intitulat „Șeful Trezoreriei UniCredit Țiriac și-a dat demisia”, evz.ro din 03.05.2012, este afirmată implicarea reclamantului în atacul speculativ din anul 2008, precum și cauza pentru care ar fi scăpat de sancțiunile din partea BNR, într-un editorial publicat pe site-ul catavencii.ro la data de 06.06.2018, intitulat „Cum să rostogolești o minciună”, se vorbește despre implicarea reclamantului în evenimentul amintit anterior.

În aceste articole de presă s-a dezbatut problema speculei la leu din anul 2008, in care s-au precizat mențiuni care făceau legătură între acel eveniment și trezorierii mai multor bănci, fiind menționat în repetate rânduri, în mai multe surse, numele reclamantului.

Se observa ca intimatul parat nu este primul care a prezentat respectivele stiri, ci le preluat si le-a expus publicului telespectator din articolele de presa in care s-au dezbatut anterior subiectele respective privitoare la evenimente din cariera profesionala a reclamantului , dezbateri care au creat aparența unor informații reale, pe care un observator să o poată considera adevărată.

Asa cum a corect a retinut prima instanta, excede obiectului analizei daca informatiile din articolele prezentate in presa au fost reale sau nu , trebuie stabilit doar dacă aceste informatii puteau crea aparența de veridicitate si daca paratul avea posibilitatea rezonabila de a verifica, dintr-o sursă obiectivă, adevărul faptelor pe care le-a afirmat, pentru a verifica stabilirea bunei sau relei sale credințe.

Prin urmare, aceste afirmații nu pot fi sancționate întrucât ingerința, în acest caz, nu este necesară și nici proporțională.

Tribunalul apreciaza ca afirmațiile privind imposibilitatea reclamantului de a se angaja ca urmare a unei interdicții existente din partea BNR, respectiv cele privind presupuse fapte de furt săvârșite de către reclamant au caracter de judecăți de valoare si au avut la baza informatiile dezbatute in presa referitoare la specula la leu și concedierea din cadrul băncii în care își defășura activitatea reclamantul. Aceste judecati de valoare au fost realizate de parat in considerarea relatarilor si dezbaterilor din articolele de presa aparute in massmedia.

Astfel de judecati de valoare nu se impun a fi dovedite. Cu toate acestea, în jurisprudența Curții EDO s-a statuat că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.

Tribunalul constată că nu aceasta este situația în speță, în care opiniile menționate de parat au fost exprimate în contextul publicării în presă, in mai multe articole in perioade diferite , a informațiilor anterior menționate, discutarea acestora din urmă intr-o emisiune televizata , înscriindu-se într-o dezbatere de interes general ce servește interesului publicului de a fi informat despre capacitatea si probitatea profesionala a unui om politic.

Apreciem ca articolele de presă existente constituiau o bază reală suficientă pentru expunerea unor judecăți de valoare. De asemenea, astfel de informații sunt dificil de verificat din punct de vedere obiectiv (de exemplu, faptul că reclamantul nu se mai poate angaja în nicio bancă) și, prin urmare, nu reiese reaua-credință a pârâtului în expunerea unui astfel de discurs.

Intr-adevar, apelantul reclamant a depus mai multe inscrisuri in apararea sa, printre care Ordinul Presedintelui Consiliului Concurentei nr. 260/23.05.2013, prin care s-a inchis investigatia asupra acestor fapte cu motivatia ca nu au fost descoperite dovezi suficiente in privinta incalcarii Legii concurentei care sa justifice impunerea de masuri si sanctiuni.

Chiar si in contextul depunerii de apelantul reclamant a unor inscrisuri care dovedesc contrariul celor sustinute de intimatul parat in emisiunea televizata, se impune a se avea in vedere ca respectivele afirmatii au fost efectuate pe fondul existentei in presa a unor dezvaluiri referitoare la cariera profesionala a apelantului reclamant de natura a crea o aparenta de veridicitate.

Nu trebuie ignorat si faptul ca intimatul parat a facut afirmatiile intr-o emisiune televizata, in direct, in contextul unor discutii cu tema politica, reiterand ceea ce presa deja afirma in mod constant. In acest context , prezentarea unor informatii deja vehiculate in presa, la televizor, in cadrul unui interviu , intr-un dialog cu un moderator, este mai dificil de controlat , afirmatiile fiind facute cu rapiditate fara prea mult timp de gandire , iar afirmatiile sunt greu de retractat ori nuantat.

În speță, aplicând criteriile expuse mai sus, se constată că prin termenii folosiți, afirmațiile intimatului parat s-au înscris în limitele criticii admisibile, cu atât mai mult cu cât libertatea de expresie are caracter indispensabil in cazul oamenilor politici , oamenilor care ocupa functii publice, pentru partidele politice și pentru membrii acestora, deoarece ei îi reprezintă pe cei care le dau votul, răspund preocupărilor acestora și le apără interesele.

În cauza de față, ingerința a cărei aplicare este pretinsă de apelant, răspunderea delictuală a intimatului parat , este prevăzută de lege, instanța de fond prezentând detaliat prevederile legale incidente și are un scop legitim în sensul art. 10 par. 1 al Convenției, anume protecția reputației și a altor drepturi ale apelantului.

Nu este însă îndeplinită, astfel cum a constatat și instanța de fond, cerința proporționalității, respectiv dacă această ingerință este necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului legitim urmărit, sancțiunea a cărei aplicare se solicită fiind excesivă în raport de scopul urmărit.

Potrivit jurisdicției europene, una din principalele caracteristici ale democrației constă în posibilitatea pe care ea o oferă de a o rezolva prin dialog problemele pe care le are de soluționat un stat, chiar și atunci când acestea sunt extrem de dificile sau stânjenitoare; iar democrația „se hrănește” din libertatea de exprimare.

În egală măsură, afirmațiile intimatului parat nu au constituit un atac personal gratuit, ci au fost formulate într-un context social și economic precis și au contribuit la o dezbatere de interes general privind corectitudinea omului politic Catu Florin.

In acest context, tribunalul apreciază că având în vedere calitatea de om politic a apelantului reclamant cu o îndelungară activitate în domeniu finantelor, este justificată existența unor limite mai largi ale libertății de exprimare a criticilor la adresa sa.

Contrar sustinerilor apelantului reclamant, Tribunalul apreciază că afirmatiileintimatului parat in cadrul emisiunii televizate nu au caracter insultător, ci sunt plasate într-o dezbatere asupra unui subiect ce a suscitat ample discuții în media, jurisprudența Curții EDO fiind constantă în a aprecia că în aceste situații chestiunile legate de planul politic se răsfrâng uneori și în plan personal.

În mod corect, prima instanță nu a dedus reaua-credință a pârâtului, neexistand si neurmarindu-se un scop vădit defăimător de catre intimatul parat, acesta construindu-si un discurs nu tocmai organizat , ca urmare a intrebarilor puse de moderator, folosind raspunsuri scurte si fara a … amanunte, sustinand aspecte referitoare la apelantul parat referitoare la aspecte aparute in cariera sa profesionala prezentate si de alte persoane, mai mult sau mai putin, cu pregatire in domeniul financiar, de notorietate publica , care au fost dezbatute o lunga perioada de timp si care si in prezent continua sa faca valva.

Tribunalul observa că intimatul pârât a reușit să ofere o explicație obiectivă privind afirmațiile sale, acestea fiind ca urmare a perceptiei sale fata de investigatiile jurnalistice aparute o lunga perioada de timp in mass media si care au starnit un interes major, intrucat la nivelul anului 2008 au fost consecinte pe piata financiar bancara .

Tribunalul apreciaza ca apelantul reclamant nu a reusit sa faca dovada că intimatul parat a relatat fapte in totalitate mincinoase, cunoscând din momentul difuzării că acestea nu erau reale, că unicul scop al acestuia a fost defăimarea apelantului reclamant , ca acesta a fost de rea-credință și se impune a fi sancționat.

Contrar sustinerilor apelantului reclamant, cu privire la lipsa de interes public, tribunalul apreciaza ca mesajul transmis de intimatul parat deschide interesului publicului de a fi informat în cadrul unei emisiuni la o televiziune publica cu privire la cerințele de integritate a conduitei unui om politic ce a profesat in domeniul finaniar bancar. Poate fi reținută recurgerea la o doza de exagerare ori la marja de provocare admisă de jurisprudența Curții EDO, întrucât aceasta este strâns legată de imperativul informării publicului cu privire la chestiuni de interes general, într-un context al dezbaterii de idei.

Din cele expuse, se reține că intimatul parat , în calitate de om politic si care detinea functia de ministru de finante , a urmărit fără îndoială să informeze opinia publică asupra unei chestiuni de interes public și nu să afecteze imaginea apelantului reclamant , nedovedindu-se că ar fi fost determinat în demersul său de existența vreunei animozități personale sau de intenția de a leza în mod gratuit și nejustificat reputația apelantului reclamant. Pe de altă parte, apelantul reclamant nu este o persoană obișnuită, ci este o persoană publică de foarte mulți ani, cu activitate îndelungată în domeniul bancar, politic și care a deținut funcții in guvern, fiind la un moment dat si ministrul finantelor, astfel că s-a expus în mod conștient unui control atent al tuturor faptelor sale, atât din partea celorlalți politicieni, a ziariștilor, cât și a masei cetățenilor. Prin urmare, în cazul său limitele criticii admisibile sunt mult mai largi decât în privința unui individ obișnuit.

Astfel, in contextul pozitiei pe care o ocupa apelantul reclamant la momentul afirmatiilor de catre intimatul parat in spatiul public, acesta , in calitatea sa de om politic, avea si obligatia de a informa publicul cu privire la chestiuni ce privesc activitatea apelantului reclamant.

Concluzionând, tribunalul, apreciază însă că sustinerile intimtului paratului fata de apelantul reclamant nu depășește în raport de circumstanțele concrete ale cauzei marja de exagerare în mod constant recunoscută libertății presei în jurisprudența Curții EDO, neapreciind că astfel de afirmații au caracterul unor ofense gratuite aduse reclamantului.

Motivul de apel referitor la inexistența unui suport probatoriu fata de afirmațiile intimatului parat nu este fondat, fiind nerelevant daca articolele de presa in care s-au dezbatut chestiuni legate de cariera profesionala a apelantului reclamant sunt reale, câtă vreme acestea conțin aspecte care confirmă susțineri ale intimatului parat si din care s-a inspirat acesta din urma. Mai mult unele articole au la baza parerile unor mari specilisti in domeniul finantelor si bancar, profesori in domeniul respectiv.

Se impune a fi reiterat faptul că limitele criticii admisibile sau mai largi pentru un om politic decât pentru un simplu particular; cu toate că primul beneficiază și de protecția paragrafului 2 al art. 10 din Convenție, exigențele de protejare a reputației sale trebuie puse în balanță cu interesele discutării libere a problemelor politice.

Intimatul parat a expus afirmatiile sale la adresa apelantului reclamant pe fondul unor comentarii vazand domeniul financiar bancar, prin prisma evenimentelor din 2008, legate de deprecierea monedei nationale , vizând o chestiune de interes public , criticile formulate fiind expresia exercitării libertății de opinie și dreptului său de a comunica idei. Din perspectiva calității sale la momentul participrii in emisiunea TV, intimatului parat îi incumbă și obligația de a veghea asupra respectării legilor țării și a protejării interesului naționalceea ce implica ca domeniul financiar bancar sa fie sigur . Judecățile de valoare exprimare în acest context au ca bază factuală, astfel cum argumentat a reținut prima instanță, existența unor indicii privitoare la faptele invocate de intimat în intervenția sa mediatica, articolele de presa publicate în cauză servind ca temei al concluziei că astfel de indicii au existat și au fost suficient de importante pentru a conferi suport faptic afirmațiilor intimatului.

Reținând că printre cauzele exoneratoare de răspundere civilă este și exercitarea unui drept, sub condiția ca acest exercițiu să nu fie abuziv, se apreciaza că prin relevarea de către intimatul pârât a aspectelor legate de cariera profesionala a apelantului reclamant, pârâtul a acționat în exercitarea dreptului lui la libera exprimare și pentru a realiza o informare corectă a opiniei publice și nu se impune angajarea răspunderii sale civile delictuale prin obligarea la plata de daune morale către reclamant.

In speta nu exista fapta ilicita, intrucat atentionarea opiniei publice cu privire la activitatea apelantului reclamant referitor la o situatie de fapt care a fost tratata cu deosebit interes , pe parcursul unei lungi perioade de timp, in presa, nu reprezinta o chestiune ilicita, nu este de natură a fi încadrata în definiția faptei ilicite, neaducând atingere dreptului obiectiv la reputație a apelantului reclamant, neretinandu-se scopul legitim al apărării acestuia în realizarea unei ingerințe în libertatea de exprimare aintimatului pârât ca persoana fizica, acesta actionand si in considerarea functiei sale , fiind politician si ministru de finante ce are obligatia de a relata diverse aspecte despre alti politicieni cat si despre specte legate de domeniul financiar bancar.

Așadar, în speță, dispozițiile art. 10 din Convenție, precum și caracterul licit al conduitei adoptate apără dreptul intimatului parat de a comunica informații cu privire la problema de interes general în contextul căreia au fost exprimate, precum și formularea unor judecăți de valoare cu privire la aceasta, atât timp cât, din probatoriul administrat, nu rezultă că a acționat cu rea-credință și dat fiind că limitele criterii admisibile în cadrul exercițiului libertății de expresie sunt mai largi când ele poartă asupra unor acțiuni ale politicienilor.

În prezentul litigiu, se apreciaza că apelantul reclamant , prin probele administrate, nu a demonstrat o atingere a dreptului sau la onoare si demnitate, a imaginii si prestigiului profesional, ca urmare a chestiunilor mentionate in emisiunea TV din martie 2019 de catre intimatul parat .

Nu s-a dovedit că percepția societății în ceea ce îl privește pe apelantul reclamant s-a modificat, într-o manieră ce i-a daunat sau ii dăunează acestuia si in prezent.

Apelantul reclamant nu a dovedit ca informatiile date publicului de intimatul parat i-au creat probleme din punct de vedere profesional, ca fost lipsit de o sansa profesionala sau ca a avut impuse restrictii de orice natura, sau ca a fost tratat altfel dupa afirmatiile facute de intimtul parat .

Din cele expuse mai sus, rezulta ca pentru dovedirea atingerii onoarei și demnității , imaginii datorita sustinerilor intimatului parat din emisiunea TV , se impunea a se proba imprejurarea ca, cei din jurul sau, respectiv cunoscutii, colegii sai , subordonatii sai, sefii sai, grupul de prieteni, rudele, apropiatii l-au perceput altfel decat se percepe el, ca datorita afirmatiilor facute de intimatul parat nu a putut avansa in profesie, ca a fost sanctionat in acest plan, etc.

Față de cele ce preced, se apreciaza de tribunal că nu este probat efectul negativ suferit de reclamant, in urma afirmatiilor facute de intimatul parat.

In concluzie, Tribunalul apreciaza că prin relevarea de către intimatul parat a unor aspecte referitoare la cariera profesionala a apelantului reclamant , s-a acționat în exercitarea dreptului la libera exprimare si nu se impune angajarea răspunderii civile delictuale prin obligarea la plata de daune morale către reclamant . Chestiunile sustinute in emisiunea TV se încadrează în limitele libertății de exprimare ocrotite de art.30 din Constituție și de art.10 din Convenție, intimatul parat neurmărind atingerea onoarei sau reputației apelantului reclamant, doar relevarea unor aspecte reiesite din cariera sa profesionala.

In ce priveste cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecata solicitata de intimatul parat, tribunalul retine ca partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, dispune art. 453 alin. (1) C.proc.civ. De asemenea, conform art. 452 C.pr.civ. partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Fidel principiului disponibilității, textul citat vorbește despre cererea părții care a câștigat procesul, cerere în absența căreia instanța nu ar putea obliga pe adversar la suportarea cheltuielilor de judecată.

Textul citat, fără a o menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului.

Obligația de plata a cheltuielilor de judecata este o obligație ce in mod firesc revine celui ce a pricinuit partii paguba.

Asa cum s-a expus mai sus, obligarea la plata cheltuielilor de judecata are in vedere culpa procesuala a partii care a pierdut procesul, sens in care , partea aflata in culpa procesuala va suporta, la cerere, cheltuielile de judecata efectuate in cauza de partea adversa care a castigat procesul.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”.

In speta s-a facut dovada efectuarii cheltuielilor de judecata de catre intimatul parat constand in onorariul de avocat in suma de 2500 de lei dovedit a fi achitat cu factura (…) nr 752/18.08.2020 si OP .

Relativ la cheltuielile de judecată solicitate de intimatul parat în prezenta cauză, tribunalul apreciaza incidenta in cauza a prevederilor art. 451 Cod Proc.Civ. alin.(2) potrivit cu care : ,,instanta poate, chiar si din oficiu, sa reducă motivat partea din cheltuielile de judecata reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat in raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfasurata de avocat, ținând seama si de circumstanțele cauzei. Măsură luata de instanța nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat si clientul sau”

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 401/2005 s-a reținut că prerogativa instanței de a cenzura cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, tribunalul constată că textul legal conferă repere clar stabilite (valoarea pricinii sau complexitatea cauzei, munca prestată de avocat, circumstantele cauzei) pentru aprecierea caracterului rezonabil al onorariului de avocat, iar marja de apreciere concretă nu este diferită sau superioară multiplelor altor cazuri în care judecătorilor li se recunoaște posibilitatea de a face aprecieri subiective pe chestiuni factuale, fiind o manifestare a esenței atribuțiilor jurisdicționale, aceea de a putea tranșa diferende.

Consideram ca se impune reducerea onorariului de avocat de la 2500 de lei la 1000 de lei aferent fazei procesuala a apelului , in raport de demersurile efectuate de avocat, de complexitatea cauzei, noutatea si obiectul litigiului si munca prestata de către avocat in respectivul dosar. In prezentul dosar, in apel, intimatul parat prin avocat a depus intampinare , avocatul a reprezentat partea la doua termene de judecata cand nu s-au purtat discutii complexe sau dificile din punct de vedere juridic.

In concluzie, Tribunalul va obliga apelantul la plata către intimat a sumei de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată – onorariu de avocat, redus conform art. 451, alin. 3 C.pr.civ.”

Comments

comentarii