CCR arată în motivare de ce era deficitar articolul 118 din CPP – dreptul martorului de a nu se acuza

În motivarea deciziei prin care au declarat neconstituțional articolul 118 din Codul de procedură penală, judecătorii CCR arată că „dreptul” martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art.118 din Codul de procedură penală, reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare.

Extras din motivarea Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, ce urmează să fie publicată în Monitorul Oficial:

”În forma în vigoare, supusă examinării, art.118 din Codul de procedură penală reglementează „dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligaţie procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declarației, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauză. Astfel, Curtea constată că textul criticat are în vedere două ipoteze, şi anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândește calitatea de suspect și (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândeşte calitatea de martor.

Așadar, față de formularea actuală, art.118 din Codul de procedură penală nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declaraţie, în temeiul art.118 din legea procesual penală în vigoare. Mai mult, Curtea observă că martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaşte, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declaraţia sa se autoincriminează. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunțat Decizia nr.1 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.187 din 8 mai 2019, prin care a statuat că „Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.273 alin.(1) din Codul penal.”

Curtea constată, așadar, că o persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârșește infracţiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art.118 din Codul de procedură penală (reținută în paragraful 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere și neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficiență acestui drept în ceea ce îl privește pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar și în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calității oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voință a organelor judiciare, care nu emit ordonanța în condițiile art.305 alin.(3) din Codul de procedură penală.

Totodată, cât privește a doua ipoteză reglementată în art.118 din Codul de procedură penală, reținută, de asemenea, în paragraful 62 al prezentei decizii – când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândeşte calitatea de martor -, Curtea reține că disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluţionare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare – cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.

De altfel, Curtea observă că Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr.17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?”, și a statuat, în Decizia nr.10 din 17 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.416 din 28 mai 2019, că „participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art.273 din Codul penal.” Instanța supremă a reținut că, din punct de vedere formal procesual, chiar şi un participant sau un fost participant la săvârşirea unei infracţiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancţiunea răspunderii pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, să declare adevărul, dacă această declaraţie sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reţinută nici atunci când declaraţia solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar şi într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalţi participanţi la aceeaşi faptă, însă noua sa declaraţie continuă să păstreze urmele „originale” ale unei declaraţii de suspect sau inculpat, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor.

Curtea constată, așadar, că persoana ascultată în calitate de martor – sub prestare de jurământ și sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina – se confruntă cu (cel puțin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informații incriminatoare sau (ii) să mintă și să riște să fie condamnată pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Totodată, Curtea constată că, față de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil – din punct de vedere substanțial – și din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracțiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art.280 din Codul penal, protecția legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecății. Aceeași situație vulnerabilă s-ar putea menține în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat – din motive financiare ori din cauza neînțelegerii situației în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art.118 din Codul de procedură penală nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligația organului judiciar de a-l informa în acest sens, or, în situații particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Așa încât, Curtea constată că și din punct de vedere procedural se poate reține lipsa unor garanții adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor.

Curtea observă că „dreptul” martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art.118 din Codul de procedură penală, reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecţie similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecția martorului, potrivit normelor procesual penale ale art.118, presupune doar faptul că declaraţia nu poate fi folosită împotriva sa. Însă, Curtea reține că, deși declaraţia în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condițiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declarații, ea poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului și pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare – raportat la obținerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declarației martorului – nu ar putea fi sancționată în temeiul dispozițiilor art.102 alin.(4) din Codul de procedură penală, de vreme ce declarația de martor nu este inclusă în sfera noțiunii de probă obținută în mod nelegal, astfel ca textul precitat să poată fi incident.

Curtea constată, în aceste condiții, că normele procesual penale ale art.118 nu instituie o protecție efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanții procedurale, respectiv substanțiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor și nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obținute, indirect, pe baza declarației sale, singura probă față de care martorul este protejat fiind propria sa declarație.

Astfel cum s-a reținut în precedent, dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumția de nevinovăție, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, așa încât constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, are drept consecință ignorarea acestui principiu constituțional.”

Decizia

Comments

comentarii