Judecător autor de cărți despre sancționarea minorilor: ”dacă vrem soluții bune, trebuie întâi să punem întrebările corecte”

”Răspunderea și sancționarea minorilor este subiectul central al tezei mele de doctorat. Acum, se pare, discursul public este, din nou, concentrat pe minori și răspunderea penală. Nu va ține mult, pentru că ne vom întoarce la ale noastre. Copiii, fie ei victime, fie ei făptuitori, sunt omul uitat al justiției penale. O să uităm repede, din nou, de ei. Ne vom aminti când iar va fi un nou caz care să trezească opinia publică, așa că scriu ceva repede.

Tot discursul public din ultima vreme se concentrează pe vârsta de la care sancționăm penal minorii. Aici nu există o soluție perfectă. Dar dacă vrem soluții bune, trebuie întâi să punem întrebările corecte.

Cuvântul discernământ se vehiculează mult în ultima vreme. Se vehiculează pe bună dreptate, pentru că îl folosește Codul Penal. Nu-l folosim doar în România, îl găsim prin toată Europa. Când vorbim de legi, cuvintele sunt importante, iar întâmplarea face că în România, în sistemul de justiție, pricepem cuvântul ăsta altfel decât îl pricep aproape toți ceilalți care îl au. Când auzi „om fără discernământ” te gândești la un om care nu știe ce face. Ne gândim la oameni care nu pot lua decizii în cunoștință de cauză pentru că aud voci, văd lucruri sau au alte tulburări sau patologii psihiatrice. La copii, lucrurile sunt diferite. Cuvântul acesta se referă la imaturitate, adică la faptul că, până la o vârstă, considerăm că minorii sunt imaturi, că e firesc să fie imaturi și că nu o să-i pedepsim pentru o stare firească. Imaturitatea asta are o groază de cauze sociale, psihologice și neurologice, care merg de la rolul limitat pe care un copil îl are în societate și la lipsa autonomiei până la faptul că nu are lobul frontal complet dezvoltat.

Prin urmare, când vorbim de praguri de vârstă și cine ar trebui sau n-ar trebui să răspundă, întrebarea nu este „de la ce vârstă are habar minorul ce face?”. Dacă asta este întrebarea răspunsul e că „are habar” foarte devreme în privința multor conduite. Dacă vorbim de furt, tâlhărit sau omor, cu siguranță, vasta majoritate a copiilor știu cu mult înainte de 14 ani că e greșit să faci așa ceva și poți fi pedepsit dacă furi, tâlhărești sau omori, cum știu și că poți să iei o notă mică pentru că n-ai făcut tema sau poți să fii pedepsit și să nu fii lăsat să ieși pe afară (n.b. mă îndoiesc că în 2026 asta mai este o pedeapsă) dacă te anturezi cu oameni cu care părinții ți-au spus să nu o faci. Acesta este și motivul pentru care, cred eu, este greșit că, în practică (și conform legii, pare), toată problema discernământului se rezolvă prin efectuarea unei expertize psihiatrice. Rolul unui psihiatru ar trebui să fie să evalueze patologii, nu maturitatea.

Întrebarea reală la care trebuie să răspundem este „de la ce vârstă nu mai este o justificare să fii imatur când vine vorba de săvârșit fapte prevăzute de legea penală?”. Un om de 30 de ani, de 40 de ani sau de 50 de ani poate fi imatur (mai ales emoțional) și poate săvârși infracțiuni din motivul acesta. La vârstele acestea, faptul că ești imatur nu ne mai interesează, pentru că era responsabilitatea ta să te maturizezi și ai avut suficienți ani să o faci. În plus, ai creierul suficient de dezvoltat încât să o faci. Altfel spus, în cazul adulților, imaturitatea este o explicație a comportamentului și încetează să fie o justificare. La minori, premisa de la care plecăm este că din moment ce este firesc să fie mai puțin dezvoltați psihic și emoțional, imaturitatea este o justificare. La această întrebare societatea poate da multe răspunsuri și avem praguri de vârstă de tot felul prin toată lumea. Majoritatea recomandărilor internaționale vorbesc de 14 ani, dar sunt recomandări și nu sunt sfinte.

În egală măsură, o altă întrebare poate fi „de la ce vârstă este necesar să aplicăm o sancțiune dură, printr-un proces penal, ca să răspundem proporțional la fapta unui minor?”. Este o întrebare bună pentru că în principiu tratăm minorii diferit de adulți, inclusiv din perspectiva așteptărilor și sancționării. Până și în Statele Unite ale Americii, unul dintre cele mai dure sisteme de justiție juvenilă, sunt sancțiuni care nu li se pot aplica (pedeapsa cu moartea și detențiunea pe viață fără posibilitate de liberare condiționată). Premisa aici este că o sancțiune dură pentru un adult afectează semnificativ mai mult un copil. Imaginea unui copil de 10 sau 11 ani în cătușe este suficientă ca să înțelegem de ce impactul este mai mare decât în cazul unui adult în aceeași situație.

Dacă micșorăm pragul (sau îl scoatem cu totul – sunt state „din lumea bună” care nu au prag) pentru că noi considerăm că vârsta devine doar o explicație, trebuie, însă, să fim onești cu motivele pentru care o facem. Din toate studiile serioase pe marginea temei reiese un lucru clar. La copii, nici sancțiunile mai drastice, nici aplicarea lor la o vârstă mai fragedă, nu este, statistic, bună nici să educe, nici să descurajeze pe ei sau pe alții să săvârșească infracțiuni. Ne imaginăm, poate, că infracțiunea e un calcul rațional și dacă avem sancțiuni drastice oamenii nu mai săvârșesc infracțiuni. Nu este așa. Putem vorbi de la caz la caz și depinde de infracțiune. Haideți să ne gândim la adulți. Este vreunul dintre noi care crede că genul de adult care are o structură psihică care îl face să săvârșească un omor cu premeditare nu se sperie de 20 de ani de închisoare, dar se sperie de 25? De ce ar sta lucrurile altfel dacă vorbim de minori?

Prin urmare, trebuie să ne fie clar de ce o facem. Din dorința de a pedepsi. Aici iar trebuie să fim onești. Există un curent întreg în criminologie și în doctrina de drept penal care neagă ceea ce numim, în doctrina de drept penal, funcția punitivă a pedepsei. Dar ea există și are un rol. Rolul principal este să asigure în societate un sentiment de dreptate și să dea societății un sentiment de siguranță în care să confirme că acțiunile noastre au consecințe. Acesta este un liant social pe care specialiștii pot să îl nege la nesfârșit, dar el există. Societatea actuală, nici de la noi, nici din vest, nici din est, nici din sud sau nord nu a depășit această paradigmă socială. În egală măsură, apropo de rolul punitiv, multiple studiile arată că societatea nu „vrea sânge” atât de tare cât ne imaginăm, nici măcar victimele. Ele arată că și pedepsele pe care oamenii le percep, în cunoștință de cauză, drept disproporționat de mari, au tot efectul de a crea nesiguranță. Este exact exemplul amendării unei bătrâne pentru că vinde leuștean. O sancțiune dură nu încântă pe mai nimeni pentru că “dura lex sed lex”. În același timp, cred că majoritatea putem fi de acord că această funcție punitivă nu ar trebui să fie cea mai importantă și, mai ales, că nu ar trebui să fie singurul motiv pentru care aplicăm sancțiuni.

Mai nou, în special după traumele sociale uriașe cauzate de toate nenorocirile care s-au întâmplat în secolul XX, funcția aceasta punitivă a căzut într-un plan secundar, în special în ceea ce îi privește pe minori. Convenția socială a fost că atunci când vine vorba de copii, scopul principal al sancțiunii penale trebuie să fie să educe și să prevină, nu să pedepsească. Societatea poate schimba, dacă vrea, această perspectivă, fie în general, fie pentru fapte grave. Dar este important să nu ne mințim singuri că prin sancțiuni mai dure prevenim. Singurul scop real este să pedepsim.

Și aici apare problema reală. Pragul de vârstă poate fi schimbat, dar dacă asta este tot ce se întâmplă, trebuie să ne fie clar că nu hrănim decât această funcție punitivă. Mai mult decât să asigurăm că într-un caz concret se aplică o pedeapsă pe care majoritatea o consideră proporțională, nu rezolvăm nimic. Nu sprijinim prevenția, nu sprijinim educarea. Repet, aceasta este o decizie care revine societății, care își exprimă voința legislativă prin Parlament. Riscul adevărat este să credem că facem mai mult și prevenim sau educăm.

În ultimii ani Codul Penal s-a schimbat la foc automat. Cele mai multe modificări legislative au fost menite să asigure aspectul punitiv. Unele, fie ele și bine intenționate, au făcut mai mult rău. Un exemplu în acest sens este legea 217/2023, care a schimbat regimul infracțiunilor contra libertății și integrității vieții sexuale a minorilor, prin care, deși cu bună-credință s-a vrut ca victimele minore să fie mai protejate, s-a creat pentru multe situații efectul opus (sunt inclusiv dezincriminări acolo, deși nu știu dacă susținătorii legii au realizat că dezincriminează). Un alt exemplu foarte bun este Legea 219/2021, prin care racolarea minorilor în scopuri sexuale a fost scoasă de pe lista infracțiunilor pentru care se poate aresta preventiv, deși legea privea prevenirea şi combaterea producerii şi traficului ilicit de substanţe dopante cu grad mare de risc. Ce treabă avea racolarea sexuală a minorilor cu substanțele dopante cu grad mare de risc? Nu știm și nu vreau să fac acuzații, doar constat că a dispărut. Nu știu dacă este voit, din moment ce nimic din expunerea de motive nu vorbea despre racolarea minorilor. Lecția ar trebui să fie totuși că nu este bine să legiferăm pe repede înainte, pentru că facem greșeli, voit sau nu.

Aceste multe modificări facilitează un proces în care schimbăm legea și credem că am rezolvat și altceva decât partea punitivă. Dacă vom modifica pragul, creștem sancțiunile și atât, este important să știm că nu am rezolvat nimic în ceea ce privește prevenția sau educarea.

Dar ce am putea face în vederea prevenției?

Nu trebuie să reinventăm roata. Dreptul nu este știință exactă, poți să modifici legea și să iasă bine sau să iasă prost. De cele mai multe ori, nu poți ști exact pentru că sunt o grămadă de variabile pe care este posibil să le omiți. Din acest motiv este bine să vedem ce au făcut alții, prin alte părți, să vedem ce a ieșit și ce nu. De acolo putem să învățăm ceva.

Soluții sunt. Un exemplu bun este un sistem de profilare pus la punct. Sunt incredibil de rare cazurile în care un minor de 11, 13, 14 sau 17 ani săvârșește o faptă prevăzută de legea penală gravă fără să existe cel puțin două indicii înainte.

Primul indiciu este mediul social. Aproape invariabil, minorii care săvârșesc fapte grave vin dintr-un mediu social cel puțin problematic, măcar din perspectiva controlului exercitat de părinți. Știm din istorie că mediul social e un factor important. Unul dintre cele mai mari boom-uri de criminalitate juvenilă în Europa a fost în cazul adolescenților din generația fără tată de după al doilea război mondial. Vorbesc de Europa pentru că în România nu avem statistici de atunci, pentru că statul, știm, avea alte priorități. Mediul social poate fi monitorizat și luate anumite măsuri preventive când constatăm un risc.

Al doilea indiciu este o serie de comportamente antisociale, cu sau fără valență infracțională, mult mai puțin grave, care precedă fapta gravă. Foarte rar se întâmplă ca un minor să săvârșească o faptă gravă fără să fie n semne înainte. Ele merg de la bullying (vorbesc de acea formă de abuz care ar o componentă de umilire, nu de faptul că doi băieți de 11 ani se ceartă și se înghiontesc) până la violențe împotriva animalelor sau distrugerea de bunuri. Când vedem semnele astea, dacă vrem să prevenim, ar trebui să facem ceva, de la programe educative până la consiliere psihologică.

Problema acestor soluții de profilare și acțiune anticipativă este că ele costă, nu sunt gratis, spre deosebire de schimbarea unui prag de vârstă, care este esențialmente gratuită. Sunt și multe alte soluții, dar din păcate au același neajuns. Frica mea reală este că în urma acestui discurs public intens cu multe argumente în diferite sensuri vom alege calea ușoară și ne vom spăla pe mâini. Este o frică bazată pe experiență, nu o iluzie.

Acum este important să înțelegem problemele în complexitatea lor și să răspundem întrebărilor onest. Sunt multe răspunsuri care se pot da și, după cum am spus, dreptul nu este matematică și nu vom putea anticipa exact efectul deciziilor pe care le vom lua. Rolul societății este să semnaleze ce consideră nedrept și este bine că o face. Rolul specialiștilor este să explice oamenilor ce știu și cât știu, urmând ca ei să țină cont dacă vor sau nu, dar să o facă în cunoștință de cauză, iar dacă decidentul le cere părerea să ajute cât pot. Rolul decidenților este să analizeze grijile societății, să fie raționali și să caute, cu onestitate și bună-credință, cea mai bună soluție, bazată pe o cercetare atentă. Așa văd eu un mod bun de a rezolva provocări sociale. Doar timpul ne va spune dacă așa va fi.”, a scris judecătorul Cristian Ioan.

Invitat la Radio România Cultural

Judecătorul a vorbit pe aceeași temă în emisiunea Știința 360 de la Radio România Cultural. Redăm câteva declarații esențiale și aveți mai jos înregistrarea emisiunii.

„Cuvântul discernământ, în contextul răspunderii minorilor, ar trebui să fie înțeles ca referindu-se la imaturitate”

„Noi ar trebui să răspundem la întrebarea care-i vârsta de la care nu mai considerăm că un comportament al unui copil poate fi justificat de imaturitatea lui”

„Întrebarea corectă nu e de la ce vârstă un copil știe că furtul e furt și omorul e omor. Problema reală e de la ce punct imaturitatea nu mai poate justifica un astfel de comportament”.

„Să nu ne mințim singuri că mărim pedepsele ca să educăm sau să descurajăm, pentru că nu asta facem.”

„Când pedepsești foarte dur un minor, există un risc foarte mare ca persoana respectivă să nu iasă mai bine din experiența respectivă, ci din contră.”