Mutarea unui judecător fără consimțământul acestuia la o altă instanță sau între două secții ale aceleiași instanțe poate aduce atingere principiilor inamovibilității și independenței judecătorilor.

 

CJUE a hotărât și că ordonanța prin care o instanță, care se pronunță în ultim grad și în complet de judecător unic, a respins calea de atac formulată de un judecător care a fost mutat împotriva voinței sale trebuie considerată că este neavenită dacă numirea acestui judecător unic a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale privind instituirea și funcționarea sistemului judiciar în cauză

Hotărârea în cauza C-487/19,
W. Z. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire)

În luna august a anului 2018, judecătorul W. Ż. a fost transferat de la secția Sąd Okręgowy w K. (Tribunalul Regional din K., Polonia), în cadrul căreia își desfășurase activitatea până la acel moment, la o altă secție a acestei instanțe.

W. Ż. a introdus împotriva acestei decizii o contestație la Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul național al magistraturii, Polonia, denumit în continuare „KRS”) care, prin rezoluția din 21 septembrie 2018, a constatat că nu era necesară pronunțarea asupra fondului.

Ulterior, W. Ż. a introdus împotriva acestei rezoluții o cale de atac la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia).
În paralel cu această cale de atac, W. Ż. a introdus de asemenea o cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Sąd Najwyższy care își desfășoară activitatea în Camera de control extraordinar și cauze publice (denumită în continuare „Camera de control”) a acestei instanțe, chemată în principiu să se pronunțe asupra acestei căi de atac. El a susținut că, din cauza modalităților numirii lor, membrii acestei camere nu prezentau garanțiile de independență și de imparțialitate necesare.

În această privință, W. Ż. a susținut în special că propunerea de numire în funcția de judecător la Sąd Najwyższy a tuturor persoanelor care își desfășurau activitatea în Camera de control și vizate de cererea de recuzare a fost prezentată în Rezoluția nr. 331/2018 a KRS din 28 august 2018.

Această rezoluție a făcut obiectul, în integralitate, a unei căi de atac la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia), care a fost introdusă de alți participanți la procedura de numire pe care KRS nu îi propusese Președintelui Republicii Polone pentru numirea în funcția de judecător la Sąd Najwyższy. În pofida acestei căi de atac și a suspendării executării acestei rezoluții care a fost dispusă de Curtea Administrativă Supremă, Președintele Republicii a numit în posturile de judecător la Camera de control pe unii dintre candidații prezentați în rezoluția menționată.

În pofida procedurilor pendinte și, ulterior, pe baza aceleiași Rezoluții nr. 331/2018 a KRS, la 20 februarie 2019, Președintele Republicii Polone l-a numit pe A. S. în funcția de judecător la Sąd Najwyższy în cadrul Camerei de control. La 8 martie 2019, cu puțin timp înainte de începutul ședinței Camerei civile a Sąd Najwyższy, chemată să se pronunțe asupra cererii de recuzare sus-menționate, A. S, pronunțându-se în complet de judecător unic al Camerei de control, fără a dispune de dosar și fără să îl asculte pe W. Ż., a dat o ordonanță prin care a respins pe motiv de inadmisibilitate calea de atac formulată de W. Ż.

Acesta este contextul în care Camera civilă a Sąd Najwyższy a sesizat Curtea cu titlu preliminar.

În hotărârea pronunțată la data de 6 octombrie 2021 Curtea amintește mai întâi că principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care, în prezent, este enunțat de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

În continuare, Curtea subliniază că o instanță de drept comun poloneză precum un Sąd Okręgowy (tribunal regional), la care W. Ż. este repartizat în calitate de judecător, poate fi chemată să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii și că aceasta face parte, prin urmare, în calitate de „instanță”, în sensul definit de acest drept, din sistemul polonez de căi de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul TUE3.

Pentru a garanta că o asemenea instanță este în măsură să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă în acest mod, prezervarea independenței acesteia este primordială.

Potrivit Curții, mutarea unui judecător fără consimțământul acestuia la o altă instanță sau între două secții ale aceleiași instanțe este potențial de natură să aducă atingere principiilor inamovibilității și independenței judecătorilor. Astfel, o asemenea mutare poate constitui un mijloc de exercitare a unui control asupra conținutului deciziilor judiciare întrucât este susceptibilă nu numai să afecteze întinderea atribuțiilor magistraților în cauză și examinarea dosarelor care le-au fost încredințate, ci și să aibă consecințe notabile asupra vieții și a carierei acestora și pe această cale să producă efecte analoge celor ale unei sancțiuni disciplinare.

În acest context, Curtea precizează că cerința independenței judecătorilor impune ca regimul aplicabil mutării judecătorilor fără consimțământul acestora să prezinte, ca și în cazul normelor în materie disciplinară, în special garanțiile necesare pentru a se evita orice risc ca această independență să fie pusă în pericol prin intervenții externe directe sau indirecte.

Astfel, chiar și atunci când asemenea măsuri de mutare în lipsa consimțământului sunt adoptate, precum în contextul cauzei principale, de președintele instanței de care aparține judecătorul vizat de acestea în afara cadrului regimului disciplinar aplicabil judecătorilor, este necesar ca măsurile respective să nu poată fi decise decât pentru motive legitime, legate în special de o repartizare a resurselor disponibile care permit să se asigure o bună administrare a justiției, iar asemenea decizii să poată fi contestate în justiție, în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate de cartă, mai ales dreptul la apărare.

Curtea se pronunță în final cu privire la aspectul dacă, având în vedere împrejurările în care a intervenit numirea lui A. S., se poate considera că acest judecător reprezintă o „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul dreptului Uniunii”.

Curtea arată în această privință că, privite împreună, împrejurările respective sunt, sub rezerva aprecierilor finale care sunt în sarcina instanței de trimitere, de natură să poată să conducă, pe de o parte, la concluzia că numirea judecătorului în cauză a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale ale procedurii de numire a judecătorilor la Sąd Najwyższy, care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar polonez.

Pe de altă parte, și sub aceeași rezervă, toate împrejurările menționate pot deopotrivă să determine instanța de trimitere să concluzioneze că condițiile în care a intervenit în acest mod numirea judecătorului în cauză au pus în pericol integritatea rezultatului la care a condus procesul de numire în discuție în litigiul principal, contribuind la nașterea în percepția justițiabililor a unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea acestui judecător în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă, precum și a unei lipse a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestuia, de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire acestor justițiabili într-o societate democratică și într-un stat de drept.

În cazul în care instanța de trimitere ajunge la asemenea concluzii, va fi necesar să se considere că condițiile în care a intervenit în acest mod numirea judecătorului în cauză erau în speță de natură să excludă posibilitatea ca acesta, în complet de judecător unic, să constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, și, astfel, să îl împiedice să se pronunțe, într-un asemenea complet, cu privire la o măsură de mutare, în lipsa consimțământului, a unui judecător care, precum W.Ż, poate fi chemat să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii.

În acest caz, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii, ordonanța în litigiu ar trebui să fie considerată ca fiind neavenită, fără ca vreo dispoziție de drept național să se poată opune acestei constatări.

Pe baza acestor considerații, Curtea concluzionează că o instanță națională sesizată cu o cerere de recuzare formulată în cadrul unei căi de atac prin intermediul căreia un judecător în funcție în cadrul unei instanțe susceptibile să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii contestă o decizie prin care a fost mutat fără consimțământul său are obligația, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să considere că este neavenită o ordonanță prin care o instanță care se pronunță în ultim grad și în complet de judecător unic a respins calea de atac respectivă, dacă din ansamblul condițiilor și al împrejurărilor în care s-a desfășurat procesul de numire a acestui judecător unic reiese că numirea a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar în cauză și că integritatea rezultatului la care a condus acest proces este pusă în pericol, generând îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului în cauză, astfel încât ordonanța menționată nu poate fi considerată că emană de la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege.

Textul integral :

Cauza C‑487/19

W.Ż.

[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Najwyższy (Izba Cywilna)]

 Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 octombrie 2021

„Trimitere preliminară – Stat de drept – Protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Principiile inamovibilității și independenței judecătorilor – Mutare a unui judecător al unei instanțe de drept comun fără consimțământul acestuia – Cale de atac – Ordonanță de inadmisibilitate dată de un judecător din cadrul Sąd Najwyższy (Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych) [Curtea Supremă (Camera de control extraordinar și cauze publice), Polonia)] – Judecător numit de Președintele Republicii Polone pe baza unei rezoluții emise de Consiliul Național al Magistraturii, în pofida unei hotărâri judecătorești prin care se dispune suspendarea executării acestei rezoluții în așteptarea unei hotărâri preliminare a Curții – Judecător care nu constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Supremația dreptului Uniunii – Posibilitatea de a se considera ca fiind neavenită o asemenea ordonanță de inadmisibilitate”

1.        State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiilor inamovibilității și independenței judecătorilor – Regimul aplicabil mutării judecătorilor fără consimțământul acestora – Măsuri de mutare care nu trebuie să fie decise decât pentru motive legitime precum repartizarea resurselor disponibile – Posibilitate efectivă de contestare în justiție a măsurilor respective

[art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 și 48 și art. 51 alin. (1)]

(a se vedea punctele 102-118)

2.        Drepturi fundamentale – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Consacrare la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului – Sens și întindere identice – Nivel de protecție asigurat de cartă care nu îl încalcă pe cel garantat de convenția menționată

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 al doilea paragraf și art. 52 alin. (3)]

(a se vedea punctul 123)

3.        Dreptul Uniunii Europene – Principii – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă –– Dreptul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Întindere

(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 al doilea paragraf)

(a se vedea punctele 126-130, 147 și 148)

4.        State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Respectarea principiului independenței judecătorilor – Supremație – Obligațiile instanțelor naționale – Cale de atac formulată de un judecător, care își desfășoară activitatea într‑o instanță care poate interpreta și aplica dreptul Uniunii, împotriva unei decizii prin care a fost mutat fără consimțământul său – Cerere de recuzare formulată în cadrul unei asemenea căi de atac – Ordonanță a unei instanțe care se pronunță în ultim grad și în complet de judecător unic prin care este respinsă calea de atac respectivă – Numire a judecătorului unic intervenită cu încălcarea vădită a normelor fundamentale ce reglementează sistemul judiciar în cauză – Condiții de numire care au generat îndoieli legitime în percepția justițiabililor în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului unic în cauză – Ordonanță considerată ca fiind neavenită

[art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE; art. 267 TFUE]

(a se vedea punctele 138-146 și 149-161 și dispozitivul)

Rezumat

În luna august a anului 2018, judecătorul W.Ż., care își desfășura activitatea într‑un tribunal regional din Polonia, a fost mutat fără consimțământul său din secția tribunalului la care era repartizat la o altă secție a aceluiași tribunal. El a introdus la Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia) (denumit în continuare „KRS”) o contestație împotriva acestei mutări, care s‑a finalizat printr‑o rezoluție de nepronunțare asupra fondului. În luna noiembrie a anului 2018, W.Ż. a atacat această rezoluție la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), solicitând de asemenea recuzarea tuturor judecătorilor care compun camera care trebuia să soluționeze calea de atac pe care a introdus‑o, și anume Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice, Polonia) (denumită în continuare „Camera de control”). W.Ż. a considerat că, ținând seama de modalitățile numirii lor, membrii acestei camere nu ofereau garanțiile de independență și de imparțialitate necesare.

În această privință, Sąd Najwyższy (Izba Cywilna) [Curtea Supremă (Camera civilă), Polonia], care este chemată să se pronunțe asupra acestei cereri de recuzare, arată în ordonanța de trimitere că la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia) au fost introduse căi de atac împotriva Rezoluției nr. 331/2018 a KRS, prin care Președintelui Republicii îi era propusă lista noilor judecători ai Camerei de control. Totuși, în pofida suspendării executării rezoluției menționate, care a fost dispusă de această din urmă instanță, Președintele Republicii i‑a numit în posturile de judecător ai acestei Camere de control pe anumiți candidați prezentați în această rezoluție.

În luna martie a anului 2019, în timp ce, pe de o parte, procedura menționată era pendinte la Curtea Administrativă Supremă și, pe de altă parte, această din urmă instanță sesizase Curtea cu o trimitere preliminară privind o altă rezoluție a KRS prin care Președintelui Republicii îi era propusă o listă de candidați la posturi de judecător al Curții Supreme(1), un nou judecător la Camera de control (denumit în continuare „judecătorul Camerei de control”) a fost numit pe baza Rezoluției nr. 331/2018. Statuând în calitate de judecător unic, fără a dispune de dosar și fără a‑l asculta pe W.Ż., acest nou judecător a adoptat o ordonanță (denumită în continuare „ordonanța în litigiu”) prin care a respins ca inadmisibilă acțiunea acestuia din urmă împotriva rezoluției KRS de nepronunțare asupra fondului.

Instanța de trimitere a solicitat Curții să se pronunțe asupra aspectului dacă un judecător numit în asemenea condiții constituie o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, în special în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE(2), și să precizeze implicațiile pe care le‑ar putea avea pentru ordonanța în litigiu constatarea lipsei acestei calificări.

În această hotărâre, pronunțată în Marea Cameră, Curtea se pronunță cu privire la împrejurările de care trebuie să țină seama o instanță națională pentru a constata existența în procedura de numire a unui judecător a unor neregularități de natură să împiedice posibilitatea să se aprecieze că acesta constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și cu privire la consecințele pe care, într‑o asemenea ipoteză, principiul supremației dreptului Uniunii le determină pentru o decizie precum ordonanța în litigiu, adoptată de un asemenea judecător.

Aprecierea Curții

Curtea constată mai întâi că o instanță de drept comun precum un tribunal regional polonez face parte din sistemul polonez al căilor de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Pentru ca o asemenea instanță să poată să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă astfel de această dispoziție, prezervarea independenței sale este primordială. Or, mutarea unui judecător fără consimțământul acestuia este potențial de natură să aducă atingere principiilor inamovibilității și independenței judecătorilor. Într‑adevăr, mutarea poate să afecteze întinderea atribuțiilor magistratului în cauză și examinarea dosarelor care i‑au fost încredințate, precum și să aibă consecințe notabile asupra vieții și a carierei acestuia; ea poate, astfel, să constituie un mijloc de control asupra conținutului deciziilor judiciare și să producă efecte analoge celor ale unei sancțiuni disciplinare. În consecință, cerința independenței judecătorilor impune ca regimul aplicabil mutării judecătorilor fără consimțământul acestora să prezinte garanțiile necesare pentru a se evita orice risc ca această independență să fie pusă în pericol prin intervenții externe directe sau indirecte. Asemenea măsuri de mutare, care nu pot fi decise decât pentru motive legitime legate în special de o repartizare a resurselor disponibile, ar trebui, așadar, să poată fi contestate în justiție, în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin dreptul la apărare.

Curtea constată în continuare că numirea judecătorului Camerei de control cu încălcarea deciziei definitive a Curții Administrative Supreme prin care s‑a dispus suspendarea Rezoluției nr. 331/2018 a KRS și fără a se aștepta Hotărârea Curții în cauza A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac) (C‑824/18) a adus atingere efectivității sistemului trimiterii preliminare instituit prin articolul 267 TFUE. Astfel, atunci când a intervenit această numire, răspunsul așteptat al Curții în cauza menționată putea eventual să determine obligația Curții Administrative Supreme de a anula Rezoluția nr. 331/2018 a KRS în întregime.

În ceea ce privește celelalte împrejurări care au încadrat numirea judecătorului Camerei de control, Curtea amintește de asemenea că a statuat recent că anumite împrejurări menționate de instanța de trimitere, referitoare la modificări recente care au afectat compunerea KRS, erau susceptibile să genereze îndoieli legitime în ceea ce privește în special independența acestuia(3). În plus, această numire și ordonanța în litigiu au intervenit chiar dacă instanța de trimitere era sesizată cu o cerere de recuzare îndreptată împotriva tuturor judecătorilor care se aflau la acel moment în funcție în cadrul Camerei de control.

Privite împreună, împrejurările sus‑menționate sunt, sub rezerva aprecierilor finale care sunt în sarcina instanței de trimitere, de natură să poată să conducă la concluzia că numirea judecătorului Camerei de control a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale ce reglementează numirea judecătorilor la Curtea Supremă. Aceleași împrejurări pot deopotrivă să determine instanța de trimitere să concluzioneze că condițiile în care a intervenit această numire au pus în pericol integritatea rezultatului la care a condus procesul de numire amintit, contribuind la nașterea în percepția justițiabililor a unor îndoieli legitime și a unei lipse a aparenței de independență sau de imparțialitate a judecătorului Camerei de control, de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire acestor justițiabili într‑o societate democratică și într‑un stat de drept.

În consecință, Curtea statuează că, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al principiului supremației dreptului Uniunii, o instanță națională sesizată cu o cerere de recuzare precum cea în discuție în litigiul principal are obligația, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să considere că este neavenită o ordonanță precum ordonanța în litigiu, dacă din ansamblul condițiilor și al împrejurărilor în care s‑a desfășurat procesul de numire a judecătorului care a dat această ordonanță reiese că acesta nu constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul dispoziției menționate.

---

1      Și anume, cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 2 martie 2001, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac) (C‑824/18, EU:C:2021:153). În această cauză, introdusă în luna noiembrie a anului 2018, Curtea Administrativă Supremă a ridicat în esență problema dacă dreptul Uniunii se opune anumitor modificări care au fost aduse Legii privind KRS în ceea ce privește posibilitățile de introducere a unor căi de atac împotriva rezoluțiilor KRS referitoare la numirea judecătorilor la Curtea Supremă.

---

2      Potrivit acestei dispoziții, „[s]tatele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.

---

3      A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctele 104-108.

Comments

comentarii