Judecătorul Sergiu Cârlan ”pledează” pentru o justiție umanizată

Judecătorul Sergiu Cârlan de la secția civilă a Judecătoriei Cluj-Napoca a scris un text interesant pe Facebook, intitulat ”Un gand tânăr despre ochi căprui şi ochi albastri, cum să nu judeci sau instituţionalizarea judecătorului şi a judecăţii..”, în care ”pledează” pentru o justiție umanizată, apropiată de om.

”Vorbeam cândva (nu singur), într-un birou (după orele de muncă), despre rolul judecăţii, semnificaţia actului de justiţie şi forma în care el se reflectă în vieţile oamenilor. Încercam atunci să disociem judecata judecătorului umanizat, ca rezultat al procesului deliberativ, pe de o parte, şi acţiunea specifică sălii de judecată, pe de altă parte, de judecata judecătorului instituţionalizat. Nu am concluzionat în vreun fel, dar măcar am discutat, aşa că voi împărtăşi un gând aici….

Am început povestea cu un fel de îndemn pretenţios la a nu face lucrurile într-un anume fel, dar în realitate se vrea a fi doar o reflectare a propriei viziuni care ţine loc de concluzie în locul nepotrivit, în introducere….

Destul despre nimic…
Trecând la lucruri serioase, te întreb şi pe tine şi apoi voi răspunde eu, îţi doreşti o justiţie apropiată de om, umanizată, oarbă, dar cu ochi căprui sau îţi doreşti o justiţie rece, distantă, oarbă, cu ochi albaştrii? Îţi doreşti un judecător şi o judecată instituţionalizată sau un judecător cu o judecată umanizată? Nu e vreo întrebare capcană, e o paradigmă a judecăţii de care însă depinde încrederea în judecător şi în actul de justiţie.

Voi continua repetând concluzia din introducere şi voi spune că îmi doresc o justiţie cu ochi căprui, umanizată, cu toate că mulţi membrii ai familiei mele au ochi albaştri…

Pentru că justiţia e despre oameni, apropierea judecătorului de oameni face ca actul de justiţie să fie uman, să fie despre cinste şi curăţenie, moderaţie, fermitate şi blândeţe, deschidere şi modestie. Vreau o judecată uneori nesigură, un gen de nesiguranţă care inspiră încredere tocmai prin puterea şi curajul de a-ţi pune întrebări şi de afla răspunsuri, întrebări care îndeamnă la reflecţie, la analiză, la echiblibru, care să tindă la atingerea scopului final de a ,,livra” dreptate.

Observ o tendinţă de instituţionalizare a judecăţii prin stabilirea, într-o manieră cutumiară, a unei forme de distanţare dintre cel ce judecă şi cel ce e judecat, denumită prea pompos ,,rigoare procedurală”. Eu cred că rigoarea procedurală trebuie să se reflecte în actul de procedură, nu în atitudinea faţă de oameni, raportul fiind unul eminamente uman.

Răceala, aparenţa lipsei de interes şi de umanitate în gestionarea actului de justiţie face ca încrederea în acesta să urmeze un parcurs descendent, pionul central al întregului proces, omul, receptând cu greu felul în care o speranţă se transformă într-o procedură birocratică şi distantă de gestionare a nevoilor sale. Sigur că actul de justiţie trebuie să fie realizat într-un cadru procedural, fără însă a exclude factorul uman, care poate transforma o sală de judecată rece într-o încăpere solemnă, în care un principiu prea puţin caracterizant, din nefericire, acela al echităţii, al dreptăţii puse în balanţă, poate să capete valenţe determinante în finalitatea întregului demers, acela al înfăptuirii justiţiei.

Eu rămân la justiţia cu ochi căprui…”, a scris tânărul judecător.

Comments

comentarii