Acasă » JURIDICE-LEGISLAȚIE » CCR a lămurit în motivare cine mai poate ataca cu recurs în casație deciziile ÎCCJ. Este cum a scris Clujust

CCR a lămurit în motivare cine mai poate ataca cu recurs în casație deciziile ÎCCJ. Este cum a scris Clujust

Curtea Constituțională a României a motivat decizia pronunțată în 9 aprilie 2019, care a născut mai multe interpretări în lumea juridică. Motivarea deciziei arată că se referă la ”cauzele penale aflate la data de 24 octombrie 2016 — data publicării Deciziei Curții Constituționale nr.540 din 12 iulie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, — în termenul de declarare a recursului în casație”, așa cum a scris Clujust de la momentul pronunțării.

Decizia nr.220 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară a fost publicată în Monitorul Oficial.

Extras relevant:

”45. Analizând rolul căii extraordinare de atac în configurația noilor reglementări procesual penale, Curtea Constituțională a statuat prin însăși Decizia nr.540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16 și 17, că, în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, și nu extraordinară, determinând verificarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă, așadar, un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având și un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenței. Întrucât recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Spre deosebire decontestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

46. De asemenea, câtă vreme obiectul recursului în casație privește hotărâri penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei (indiferent că sunt pronunțate de către curțile de apel sau de către Înalta Curte de Casație și Justiție), prin uzul său se asigură verificarea legalității unor astfel de hotărâri — prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege — ca garanție a respectării principiului legalității consacrat de art.1 alin.(5) din Constituție. Scopul recursului în casație fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului, Curtea constată că excluderea căii extraordinare de atac a recursului în casație formulat împotriva deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de apel, decizii prin care s-a soluționat fondul cauzelor, care au fost pronunțate anterior datei de 24 octombrie 2016, dar pentru care nu era epuizat termenul de declarare a recursului în casație astfel consacrat de art.435 din Codul de procedură penală, creează discriminare atât pentru inculpat, cât și pentru celelalte părți — partea civilă și partea responsabilă civilmente — față de părțile din cauzele penale pentru care s-au pronunțat același tip de decizii și tot anterior datei de 24 octombrie 2016, dar care se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție [practic acestea nu puteau fi decât acele recursuri în casație inadmisibile din perspectiva art.434 alin.(1) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 70/2016 și care au fost comunicate anterior datei de 24 octombrie 2016]. Astfel, deși se găsesc în situații similare, părțile beneficiază de un tratament juridic diferit în funcție de momentul comunicării deciziei de către instanța de apel, ignorându-se împrejurarea că, din rațiuni străine de conduita lor procesuală, persoanele interesate se află în termenul de declarare a recursului în casație la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.70/2016, fapt care contravine prevederilor art.16 din Constituție, în condițiile în care tratamentul discriminatoriu nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă.

47. Sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudența sa că, în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994).

48. Totodată, Curtea a statuat că art.16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr.53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr.1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 8 februarie 2012, și Decizia nr.323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.467 din 29 iunie 2015). Or, din perspectiva interesului de a cere și obține îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea apelului pronunțat anterior datei de 24 octombrie 2016 și pentru care nu a fost epuizat termenul de declarare a recursului în casație, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente dintr-o cauză soluționată în apel de către Înalta Curte de Casație și Justiție se află, sub aspectul recunoașterii accesului liber la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, într-o situație similară cu părțile din procesele penale pentru care decizia din apel a fost pronunțată tot anterior datei de 24 octombrie 2016, dar care a fost motivată și comunicată înainte de această dată. Așa fiind, tratamentul juridic diferențiat care rezultă din dispozițiile legale criticate este nejustificat și conduce la o discriminare. Mai mult, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casație, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea sa, chiar dacă este una extraordinară. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea căii de atac, reglementând anumite situații în care nu se poate formula recurs, însă acest tratament juridic diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de art.16 alin.(1) din Constituție. În consecință, legiuitorul nu are îndreptățirea constituțională de a bloca, numai în funcție de data comunicării hotărârii, accesul la calea de atac a recursului în casație, fără a se ține seama de împrejurarea că termenul de declarare a căii extraordinare de atac nu era depășit, deoarece pune ab initio persoanele vizate într-o situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă.

49. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că, deși regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art.126 alin.(2) din Constituție — potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” — și din cele ale art.129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, principiul accesului liber la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art.21 alin.(2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau niciun grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994).

50. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, deși prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 70/2016, legiuitorul delegat a urmărit că transpună în legislație Decizia nr.540 din 12 iulie 2016, a omis situația justițiabililor care, deși se aflau în termenul de exercitare a căii extraordinare de atac la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei mai sus menționate, erau excluși de la dreptul de a formula recurs în casație.

51. Așa fiind, Curtea constată că dispozițiile art.III lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.70/2016, care exclud de la controlul judecătoresc, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de apel, care au fost pronunțate anterior datei de 24 octombrie 2016 și pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art.435 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile constituționale ale art.16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art.21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. În cazul în care legea — norma de procedură penală și/sau norma de drept penal substanțial — este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât și părții interesate posibilitatea de a cere și obține restabilirea legalității prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispozițiile de lege criticate nu asigură existența remediului pentru cazul încălcării legii și creează un vid de reglementare în ceea ce privește desființarea deciziilor nelegale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de apel — pronunțate anterior datei de 24 octombrie 2016 și pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art.435 din Codul de procedură penală —, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părțile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime.

52. De altfel, prin sancționarea acestei soluții legislative se materializează regula aplicării imediate a legii noi care guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură și care privește cauzele penale aflate la data de 24 octombrie 2016 — data publicării Deciziei Curții Constituționale nr.540 din 12 iulie 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, — în termenul de declarare a recursului în casație, cu atât mai mult cu cât împrejurarea că un justițiabil se află încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare are valențele/efectele unei situații pendinte (a se vedea Decizia nr.685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 198). În plus, Curtea mai constată că, tocmai ca urmare a efectelor deciziilor sale, chiar și în absența adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr.70/2016, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și procurorul care se aflau în termenul de exercitare a căii extraordinare de atac la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr.540 din 12 iulie 2016, aveau dreptul de a ataca cu recurs în casație deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel.

53. În sfârșit, în ceea ce privește efectele prezentei decizii, Curtea constată că aceasta nu produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, deoarece, potrivit art.147 alin.(4) din Constituție, se aplică de la data publicării sale atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele de recurs în casație aflate în curs de judecată, adică celor de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și celor în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căii de atac extraordinare corespunzătoare, cât și situațiilor viitoare, precum și în toate cauzele în care a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate având același obiect până la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei decizii (a se vedea Decizia nr.126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.185 din 11 martie 2016, paragrafele 22 și 26).

54. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul nu a fost consecvent scopului și rațiunii de reglementare avute în vedere pentru realizarea acestei proceduri de judecată, ignorând situația hotărârilor susceptibile a face obiectul recursurilor în casație în urma Deciziei Curții Constituționale nr.540 din 12 iulie 2016 și pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală.”

Decizia completă

Comments

comentarii

Lasă un răspuns