fbpx
Acasă » JURISPRUDENȚĂ » CA Cluj a sesizat CJUE pe motiv că decizia în cauza Andriciuc a fost interpretată diferit în jurisprudența națională

CA Cluj a sesizat CJUE pe motiv că decizia în cauza Andriciuc a fost interpretată diferit în jurisprudența națională

Curtea de Apel Cluj Cluj a sesizat CJUE într-un proces privind înghețarea cursului CHF-RON pe motiv că decizia în cauza Andriciuc a fost interpretată diferit în jurisprudența națională

Potrivit credere.ro, Curtea de Apel Cluj a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu trei întrebări preliminare care ar putea avea un impact semnificativ asupra dosarelor care vizează înghețarea cursului de schimb LEU-CHF la valoarea de la momentul acordării împrumuturilor.

”Dispune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare asupra următoarelor întrebări vizând interpretarea Directivei 93/13/CEE :

1. Art.1 pct. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părţile puteau deroga, dar în concret nu au derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, aşa cum este în cazul concret analizat clauza care impune restituirea creditului în aceeaşi monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?

2. În contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i-au fost prezentate calcule/predicţii cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuaţie a cursului de schimb îl va avea cu privire la obligaţiile totale de plată din contract, se poate susţine cu temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului nominalismului), este clară şi inteligibilă şi că profesionistul/banca şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţia de informare a cocontractantului său, în condiţiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către banca Națională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului?

3. Directiva nr. 93/13/CEE şi jurisprudenţa dezvoltată în baza ei, precum şi principiul efectivităţii, se opun ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul să continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive şi respectarea principiului efectivităţii?

Dispune suspendarea judecării apelurilor obiect al dosarului nr. 196/1285/2017 până la pronunţarea hotărârii preliminare.”, se arată în încheierea magistraților Mirela Budiu și Simona- Mihaela Al Hajjar de la Secția a II-a Civilă de la Curtea de Apel Cluj.

Astfel, pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost înregistrată cauza C-81/19 Șerban vs. Banca Transilvania,

Scurt istoric al procesului

Doi soți se judecă cu Banca Transilvania, în calitate de continuatoare a Volksbank Romania, de la care au luat creditul în franci elvețieni.

În cursul anului 2008, reclamanţii au încheiat convenţia de credit în valoare de 65.000 franci elveţieni (CHF) cu o rată a dobânzii curente de 3,99% pe an şi cu DAE 7,02% pe an pentru o perioada de   calculată de la data încheierii convenţiei. La data încheierii convenţiei de credit valoarea francului elveţian era de 2,4481 RON.

La data încheierii contractului de credit, valoarea de 65.000 CHF echivalată în lei o reprezenta suma de 159.126 lei (65.000 CHF x 2,4481 – curs valabil la 16.10.2008 = 159.126 lei). La data de 13.04.2017 valoarea de 65.000 CHF echivalată în lei o reprezenta suma de 276.887 Ron (65000 CHF x 4,2598 – curs valabil la 23.03.2017 =276.887 lei).

Cei doi au cerut constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale şi pe cale de consecinţă, au solicitat să fie stabilizat cursul de schimb valutar CHF-RON la valoarea de la data încheierii contractului, cu restituirea sumelor achitate în plus din cauza devalorizării monedei naionale în raport cu francul elveian.

În primă instanță, la Tribunalul Specializat, s-a hotărât:

”Obliga pârâta S.C. Banca Transilvania S.A., în calitate de continuator de personalitate juridica a S.C. Volksbank Romania S.A., sa restituie reclamantilor sumele încasate în baza clauzelor contractuale abuzive, respectiv comisionul de risc si comisionul de rambursare în avans, sume la care se va adauga dobânda legala începând cu data fiecarei plati si pâna la data restituirii efective a debitului principal.

Obliga pârâta sa converteasca creditul acordat reclamantilor din CHF în RON la cursul de schimb CHF/RON mai mare cu 10% fata de valoarea acestuia la data semnarii conventiei, cu aplicarea prevederilor Sectiunii 4 „Plati” din conditiile generale ale conventiei.

Respinge, ca neîntemeiata, cererea reclamantilor privind constatarea caracterului abuziv si nulitatea absoluta a clauzelor cuprinse în art.5 lit.b conditii speciale din conventie privind „comisionul de analiza a dosarului de credit” si art. 6 din conditiile speciale, precum si cererea privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data semnarii conventiei.”

Procesul se află în faza de apel la Curte.

Argumentele reclamanilor pentru sesizarea CJUE

”Pentru prezenta încheiere de sesizare, raportat la coninutul întrebărilor formulate din oficiu de către instană, relevanţă pentru circumstanţierea stării de drept au doar apărările referitoare la clauza de risc valutar, transferat exclusiv în sarcina consumatorilor.

Astfel, reclamanţii au relevat că, în cursul anului 2008, banca a fost cea care le-a sugerat să transforme creditul din lei în franci elveţieni întrucât dobânda este mult mai mică şi mai puteau obţine suplimentar o sumă. La data încheierii convenţiei de credit valoarea francului elveţian era de 2,44 RON. Creditul în RON a fost lichidat prin conversia acestuia din RON în CHF la valoarea de 2,41 RON/CHF la data de 17.10.2008, astfel cum a decis banca în condiţiile în care mai aveau de restituit 62.000 lei, iar diferenţa a rămas în contul deschis la creditoare. Ulterior suma a fost transformată în EUR şi a servit pentru plata ratelor. La momentul încheierii convenţiei din 2008 Banca a solicitat deschiderea a 3 conturi, unul in CHF, unul in EUR si un cont in RON, conturi pentru plata ratelor în funcţie de dispoziţiile pe care le dădea creditoarea, reclamanţii nu au înţeles niciodată cum funcţiona acest mecanism şi nu au ridicat efectiv sume în franci elveţian, susţinând că au depus întotdeauna sume în lei şi au tras creditul, de asemenea, în lei.

Reclamanţii nu aveau nici un interes special pentru a solicita un credit în franci elveţieni de vreme ce nu realizau venituri în aceasta monedă şi nu cunoşteau nimic despre această monedă. Decizia de a transforma creditul din lei în franci elveţieni prin refinanţare le-a fost indusă de către banca S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. care i-a invitat şi le-a prezentat documentele ce trebuiau semnate pentru a beneficia de o dobânda mai redusă decât cea stabilită la data contractării creditului iniial în RON, de 9,5%.

Reclamanţii susin că nu au obinut concret suma împrumutată în franci elveţieni, ci au fost determinaţi prin promisiuni avantajoase să semneze documentele de refinanţare a creditului în lei printr-un nou credit în franci elveieni şi să restituie creditul în această monedă străină. Leul s-a devalorizat însă raport de C.H.F. cu peste 100% în numai 3 ani ulterior încheierii creditului. Restituirea ratelor în moneda C.H.F., dei această monedă a fost doar scriptic utilizată, a condus la creşterea cererii de C.H.F. i creterea valorii acestei monede. Băncile au utilizat o monedă de refugiu în perioada de criză, transferând riscul asupra clienţilor. În opinia reclamanilor apelani, banca a avut reprezentarea riscului suportat de către reclamanţii care au fost împrumutaţi la momentul ofertei de contractare în franci elveţieni. Francul elveţian se afla la un nivel minim, se prefigura criza bancară generată de falimentele băncilor din 2007 – 2008, iar profesioniştii finanţelor aveau cu siguranţă aceste informaţii. Banca creditoare nu şi-a respectat obligaţiile de informare, consiliere, avertizare anterior transformării creditului din RON in CHF, creându-se astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile i obligaţiile părţilor, fapt care constituie o încălcare a dispoziiilor art. 4 alin. (l) din Legea nr. 193/2000. În acest context, reclamanţii cer instanţei reechilibrarea contractului de credit bancar anterior descris prin îngheţarea cursului valutar al contractului la cursul de schimb de la data încheierii contractului, cu obligarea paratei la restituirea sumelor încasate în plus, peste cursul valutar de la data încheierii contractului.

Se susţine de către reclamani că dispoziţiile art. 3 si 4 din Directiva 93/13/CEE sunt pe deplin aplicabile în cauza de faţă. Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE/05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecţie mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condiţiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.

Reclamanţii au solicitat să se reţină existena unui dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator. Mai mult, contractul le-a produs numeroase consecine negative, deoarece:

– banca nu a informat consumatorii reclamani asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari;

– imposibilitatea reală a reclamanilor de a negocia conţinutul acestei clauze care obliga la restituirea creditului în aceeai monedă în care a fost acordat, fiind constrâni prin modalitatea încheierii contractului de credit la acceptarea acestuia aşa cum a fost prestabilit;

– obţinerea de către bancă a unui câştig injust contra principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale;

Motivele care au determinat instanţa de apel să formuleze întrebarea preliminară

Curtea a ajuns la concluzia că este necesar să adreseze Curţii de Justiţie a Uniunii Europene aceste întrebări preliminare, referitoare la interpretarea şi valenţele ce pot fi acordate principiului efectivităţii, astfel cum a fost el dezvoltat în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, în circumstanţe specifice ca cele anterior descrise, prin raportare şi la liniile directoare stabilite în jurisprudenţa CJUE cu referire specială la cauza C-186/16 Andriciuc. Conform hotărârii CJUE din cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii v. Banca Românească SA., instanţa naţională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza contractuală) în discuţie preia doar o dispoziţie de drept naional (paragraful 29). Iar dacă respectiva clauză, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi face parte din obiectul principal al contractului (paragraful 41), instanţa trebuie să verifice dacă este exprimată într-un mod clar şi inteligibil (par. 49), dacă respectă cerinţa bunei-credinţe şi, în fine, dacă respectiva clauză instituie un dezechilibru semnificativ între părţi.

Aceste direcii de analiză trasate de decizia pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii vs. Banca Românească S.A. au fost recepţionate şi aplicate diferit în jurisprudenţa naţională ulterioară pronunţării deciziei, principala chestiune în divergenţă fiind cea a incidenţei principiului nominalismului monetar, ca normă internă supletivă, în contextul verificării impuse de dispoziiile paragrafului nr. 29 din cauza C-186/16 Andriciuc. Potrivit acestui paragraf, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederi imperative din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, însă doar în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

A) Jurisprudenţială naţională ulterioară soluţionării cauzei Andriciuc, într-o proporţie covârşitor majoritară, a reţinut faptul că receptarea principiului nominalismului monetar în conţinutul contractelor de credit, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă, exclude clauza vizând riscul de schimb valutar din sfera controlului referitor la caracterul său abuziv.

Majoritatea instanţelor interne care au aplicat cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc au considerat că incidenţa nominalismului monetar impus de normele instituite de art. 1578 din vechiul Cod civil de la care părţile nu au derogat, deşi aveau această posibilitate, constituie un impediment major care blochează orice posibilitate de a analiza caracterul abuziv al clauzei, deoarece exclude incidenţa Directiva 93/2013 şi a actului normativ prin care directiva a fost impusă în dreptul intern, Legea 193/2000.

Pe cale de consecinţă, s-a considerat că este blocată analiza chiar de la prima etapă, în succesiunea prezentată anterior, fără posibilitatea de a mai fi analizate etapele subsecvente.

În susţinerea acestui punct de vedere, s-a indicat că, în raport de prev. art. 1578 din vechiul Cod civil (dispoziţii preluate, de altfel, în textul art. 2164 din Noul Cod Civil) suma de rambursat urmează a fi determinată în raport cu suma efectiv împrumutată, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei, obligaţia de restituire urmând să aibă loc în acelaşi număr de unităţi monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între punctul de plecare şi scadenţă.

Instanţele naţionale au subliniat faptul că instana europeană nu a făcut distincie între normele ce se aplică între pările contractante independent de alegerea lor i cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât i cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între pări în această privină. S-a mai relevat că această interpretare rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13, dar i din statuările CJUE din cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG (pgf 25-28).

Astfel, în lumina jurisprudenei CJUE citate instanţele naţionale au reţinut într-o pondere covârşitoare faptul că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 CEE, atât normele imperative, cât i cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între pări în această privină.

De menţionat este că această opinie este împărtăşită, în primul rând, prin decizia civilă nr.370/A/28.11.2017   pronunţată de către Curtea de Apel Oradea chiar în dosarul în care a fost formulată trimiterea preliminară care a prilejuit pronunţarea deciziei în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc. În susţinerea acestei soluţii, s-a făcut apel inclusiv la cele statuate de către Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/2017, general obligatorie.

Fiind învestită să se pronune asupra constituionalităii Legii pentru completarea Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori care prevedea conversia în lei a creditelor contractate în CHF, la cursul CHF /Leu de la data contractului, Curtea Constituională, prin Decizia nr. 62/2017, a reinut următoarele :

„35. Creditul bancar este definit ca fiind acel angajament de punere la dispozitie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadentei unei datorii, in schimbul obligatiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum si la plata unor dobanzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta suma precum comisioanele de angajament, de urmarire sau de gestionare a respectarii dispozitiilor contractuale sau orice angajament de achizitionare a unui titlu care incorporeaza o creanta . Regula generala aplicabila in materia imprumutului de consumatie este inscrisa in art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul Cod civil, dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe langa legislatia speciala. Conform acestor prevederi legale, principala obligatie a imprumutatului este de a restitui “lucrurile imprumutate in aceeasi calitate si cantitate“, respectiv “aceeasi suma de bani sau cantitate de bunuri de aceeasi natura si calitate“. Dispozitiile art. 1578 din Codul civil din 1865 consacra obligatia imprumutatului de a restitui aceeasi suma numerica inscrisa in contract, ceea ce in doctrina a fost numit principiul nominalismului, astfel, “Obligatia ce rezulta dintr-un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract .Întamplandu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflatoare in curs in momentul platii.

36. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat si in Noul Cod Civil, la art. 2.164 alin. (2), potrivit caruia “in cazul in care imprumutul poarta asupra unei sume de bani, imprumutatul nu este tinut sa inapoieze decat suma nominala primita, oricare ar fi variatia valorii acesteia, daca partile nu au convenit altfel

37. Textul legal are caracter supletiv, astfel ca partile au posibilitatea sa deroge de la principiul nominalismului,daca se intruneste acordul de vointa in acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplica acelui contract in care partile au convenit in mod expres sa inlature incidenta normei din Codul civil sau acelui contract in care partile au convenit in mod indirect derogarea de la acest principiu, introducand o clauza contractuala de indexare, al carei scop este mentinerea valorii reale a obligatiilor pe tot timpul executarii lor. In cazul in care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii mentionate, devine incidenta norma de drept comun in aceasta materie, respectiv art. 1578 din Codul civil din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din nout Cod civil.

38. In virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordata cu titlu de imprumut trebuie restituita intocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur ca la aceasta suma, potrivit conventiei partilor, urmeaza a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului – dobanda si comisioanele prevazute in contract . Acelasi principiu se aplica in cazul concret al contractului de credit (care nu reprezinta altceva decat un tip de contract de imprumut de consumatie cu dobanda), atata vreme cat acordarea creditului in moneda straina este permisa conform reglementarilor legale si cata vreme imprumutatul are obligatia de a restitui lucruri de aceeasi cantitate si calitate . Clauza contractuala care prevede ca rambursarea creditului urmeaza sa se realizeze in moneda in care a fost contractat creditul, chiar si in conditiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda nationala, reprezinta o transpunere a legii in domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicand acordarea si rambursarea creditelor in moneda straina. Ambele parti isi asuma riscul ca pe parcursul executarii contractului suma restituita de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o alta moneda considerata etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.”

De menţionat este şi împrejurarea ca, prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a reţinut şi ca opţiunea pentru un credit în valută este făcută conştient si cu bună-ştiinţă de către debitor, in considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea in comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cat si de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o suma mai mare de bani, posibilitatea de a-si realiza investiţii mai substanţiale etc.),

Prin raportare la aceste considerente a fost admisă obiecţia de neconstituţionalitate şi constatat că Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (care prevedea conversia în lei a creditelor contractate în CHF, la cursul CHF /Leu de la data contractului) este neconstituţională, în ansamblul său.

În acest context, încercarea organului legislativ de a reglementa situaţia acestor credite a eşuat.

Pornind de la aceste repere, instanţele naţionale într-o proporţie covârşitoare au concluzionat ca o clauză contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, reprezintă o transpunere a legii ( art. 1578 Cod civil) in domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar fiind exclusă de la analiză sub aspectul caracterului său abuziv.

Abordarea nu fost urmată de nicio nuanţare considerabilă după soluţionarea cauzei Lupean.

B. Într-o interpretare jurisprudenţială izolată, instanţele naţionale au reţinut faptul că în cauza Andriciuc, CJUE a lăsat în sarcina instanţei de trimitere obligaţia de a stabili dacă suntem sau nu în prezenţa unei excepţii de la domeniul de aplicare al directivei.

Jurisprudenţa ulterioară a fost adusă drept argument pertinent în sprijinul tezei în acord cu care, chiar şi în opinia CJUE, acest impediment trebuie depăşit, iar controlul trebuie realizat. În acest sens s-a făcut referire la motivarea ordonanţei pronunţate la data de 22 februarie 2018, în cauza Lupean şi Lupean, C-119/17, ECLI:EU:C:2018:103, în cadrul căreia Curtea, în mare parte, face apel la cele stabilite deja în cauza Andriciuc. Pentru a decide astfel, CJUE nu a mai considerat necesar să se oprească asupra argumentului relativ la principiul nominalismului, deşi în secţiunea intitulată „Cadrul juridic-Dreptul român”, sunt citate în mod expres prevederile art. 1578 VCC. Cu alte cuvinte, implicit, a considerat că, chiar în contextul în care acest text este/poate fi incident, el nu poate constitui o piedică legitimă în calea instanţei naţionale, care trebuie să procedeze la analiza clauzelor reclamante ca fiind abuzive, pe fondul acestora.

Conform acestei interpretării izolate, instanţele naţionale au relevat faptul că nu s-a dovedit în cursul procesului că debitorilor li s-ar fi oferit posibilitatea efectivă de a negocia pe marginea acestei clauze, aşa încât, în fapt, doar la nivel de aparenţă suntem în prezenţa unui acord care transpune o normă supletivă, când, în realitate, el a fost transformat, prin atitudinea lipsită de loialitate a profesionistului, într-unul care este expresia unei norme imperative, care i-a pus pe aceştia, fără a li se oferi vreo altă alternativă, în postura unor consumatori captivi, în această calitate fiind imperativ să poată beneficia de protecţia drepturilor lor legitime, argumentul referitor la efectul util al Directivei nr. 93/13 trebuind să prevaleze (Cauza C-34/13 Monika Kusionova ).

In cadrul acestei argumentări s-a mai subliniat că pentru a putea vorbi despre ,,lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă,, (Cauza C-34/13 Monika Kusionova , par. 79) trebuie ca un astfel de acord să fi fost posibil în contextul unor negocieri deschise şi constructive între părţi. Dacă această posibilitate practic nu a existat, iar contractul nu a fost negociat sub niciun aspect (negociere pe care profesionistul trebuie să o dovedească), rezultă că norma supletivă se aplică nu pentru că debitorii consumatori nu au dorit să o înlăture, ci dimpotrivă, pentru că nu au avut niciun moment şansa reală să o înlăture, deoarece contractul a fost prestabilit unilateral de către profesionist sub aspectul conţinutului. Astfel s-a concluzionat în sensul că clauza în discuţie nu este exclusă de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială. Instanţele naţionale tributare acestei orientări au apreciat că a admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligaţia de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la „virtutea dreptului comun”(care, de altfel, nu poate fi aplicat numai dacă legea specială nu reglementează). În acest sens s-a reţinut că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în mod simplist transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist şi un consumator, el trebuind evaluat din perspectiva exigenţelor impuse de legea specială care instituie mecanisme specifice de protecţie a consumatorului. Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condiţiilor clarităţii şi inteligibilităţii imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanţe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul contractului.

Un alt argument adus în sprijinul acestei orientări jurisprudenţiale a fost acela că o interpretare a nominalismului în sensul acreditat de profesionist nu se bazează pe circumstanţele avute în vedere la edictarea normei, este străină de scopul în care a fost adoptată, întrucât neagă istoricul acestei instituţii, concepută ca fiind un instrument care serveşte protejării, în principal, a debitorului, într-o perioadă caracterizată de inflaţie monetară.

Pe de altă parte s-a subliniat că ipoteza abuzului de putere economică nu este exclusă. Totodată, unele instanţe au apreciat că plasarea riscului valutar exclusiv în sarcina unor consumatori care îşi obţin veniturile în lei, dovedeşte că profesionistul s-a pus la adăpost de orice posibilă pierdere, conservând valoarea de cumpărare/piaţă a ratelor de achitat, teză care corespunde perfect configuraţiei valorismului, aflat în antiteză cu nominalismul. Acest argument porneşte de la ideea că acordarea creditelor în valută nu este altceva decât o indexare convenţională prin care se urmăreşte menţinerea în timp a valorii reale a obligaţiilor. Acest mecanism, specific valorismului, derogă de la nominalismul legal supletiv şi ar trebui să facă inutilă invocarea acestuia.

Printre argumentele aduse a mai fost şi acela că excluderea de la control prevăzută de directivă a avut menirea să garanteze că statele membre au dreptul să menină ori să introducă prevederi superioare normelor de protecie stabilite de directivă, fiind împiedicate să diminueze nivelul de protecţie oferit prin aceste dispoziţii. În acest caz, din perspectivă europeană, chiar dacă s-ar aprecia că şi normele supletive sunt sustrase controlului pe temeiul legislaţiei specifice în materia drepturilor consumatorului, este vorba despre o prevedere contractuală expresă în care acest principiu este preluat, aşa încât, legea fiind dublată de acordul părţilor, instanţa de judecată este obligată să îl analizeze. Mai mult, o astfel de preluare este dovada poziţiei „de forţă” a profesionistului, care nu a dat consumatorului posibilitatea de a negocia asupra ei, impunându-şi voinţa în mod discreţionar şi cu consecinţa ruperii echilibrului contractual.

Este foarte relevant în acest context i un studiu comparativ al diferitelor variante lingvistice ale deciziei pronunţate în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc, precum i al art. 1 alin. 2 din Directiva 13/93/CEE.

Astfel, opinia majoritară a instanţelor române, care porneşte de la conţinutul par. 28 şi 29 ale hotărârii CJUE şi apreciază că această clauză care obligă consumatorul să restituie creditul în aceeai monedă străină în care creditul a fost acordat este sustrasă controlului din perspectiva caracterului abuziv, atenuează până la anihilare distincţia norme imperative – norme supletive i susine în esenă că ambele tipuri de norme se bucură de acelaşi tratament juridic şi sunt deopotrivă excluse de la analiza caracterului abuziv, în baza exceptării reglementate prin dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Directiva 93/1993.

În realitate, intepretarea majoritară ( expusă anterior la pct. A) se bazează pe o discrepană esenială între varianta română i varianta în limba franceză a deciziei pronunţate de către CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc. Astfel, varianta redactată în limba franceză, nu conţine la paragraful 28 sintagma ,,normă obligatorie,, ci dimpotrivă ,,normă imperativă,,:

”La Cour a déjà jugé que cette exclusion suppose la réunion de deux conditions. D’une part, la clause contractuelle doit refléter une disposition législative ou réglementaire et, d’autre part, cette disposition doit être impérative (arrêt du 10 septembre 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, point 78),,.

Aceeaşi eroare de traducere se regăseşte şi în paragraful 27, în care, atunci când redactorul variantei în limba franceză a deciziei vorbeşte despre conţinutul art. 1 alin. 2 din Directiva 93/1993 spune explicit că ,,l’article 1er, paragraphe 2, de la directive 93/13 institue une exclusion au champ d’application de celle-ci, qui vise les clauses reflétant les dispositions législatives ou réglementaires impératives,,.

Or, coninutul acestor texte este diferit în varianta română: ,,,,În această privinţă, trebuie amintit că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii,,. (par. 27). ,, Curtea a statuat deja că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (paragraful 28).

Există astfel o diferenă foarte importantă între cele două variante lingvistice cu consecine negative asupra unităii practicii judiciare din România.

Rezultă cu claritate din abordările doctrinare faptul că noţiunea de normă ,,imperativă,, şi normă ,,obligatorie,, nu se suprapun, deoarece toate normele imperative sunt obligatorii, însă reciproca nu este valabilă. Normele supletive de la care cocontractanţii nu au derogat contractual sunt obligatorii pentru părţi, însă ele rămân supletive, nu devin norme ,,imperative,, chiar dacă sunt obligatorii, reprezentând o categorie distinctă cu individualitate şi caracteristici bine conturate.

În contextul analizat, distincţia între normă imperativă şi normă supletivă nu rămâne una formală, ci dimpotrivă, una de substanţă deoarece excepţia impusă de art. 1 alin. 2 din Directiva 13/93/CEE este limitată şi desigur de strică interpretare doar la clauzele care preiau norme imperative. Dimpotrivă, în varianta română care prevede ,,norme obligatorii,, se includ, dincolo de voinţa redactorului deciziei analizate şi de textul art. 1 alin. 2 al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi normele dispozitive de la care părţile nu au derogat.

Analizând mai departe acest aspect, instana a observat că această diferenă lingvistică de substană, cu consecine juridice importante, apare chiar în textul Directivei 93/13/CEE, care are coninut diferit în varianta franceză i în varianta română a articolului 1 alin. 2.

În concret, varianta franceză prevede ,, Les clauses contractuelles qui reflètent des dispositions législatives ou réglementaires impératives ainsi que des dispositions ou principes des conventions internationales, dont les États membres ou la Communauté sont partis, notamment dans le domaine des transports, ne sont pas soumises aux dispositions de la présente directive,,.

În mod diferit, varianta în limba română prevede ,, Dispoziiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziiile ori principiile din conveniile internaionale la care statele membre sau Comunitatea sunt pări, în special în domeniul transportului.”

Doar Curtea de Justiie a Uniunii Europene poate clarifica care este varianta corectă, dintre cele două, plecând de la scopul i obiectivele acestei directive.

În acest context s-a apreciat că se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare asupra întrebării dacă art.1 pct. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părţile puteau deroga, dar în concret nu au derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?

Întrucât depăşirea primei etape presupune cercetarea condiţiilor subsecvente privitoare la caracterul clar şi inteligibil al clauzei, a exigenţelor referitoare la buna-credinţă, demers în care prezintă relevanţă informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, s-a considerat necesară formularea ultimelor două întrebări.

Necesitatea formulării lor a fost generată de interpretările diferite pe care pe care instanţele naţionale le-au avut în legătură cu determinarea criteriilor în raport de care pot fi analizate aceste obiective.

C. Într-o primă interpretare s-a considerat că astfel de acţiuni se impun a fi respinse, dar nu ca urmare a constatării incidenţei principiului nominalismului monetar, ci, raportat la aceea că banca a fost de bună credinţă şi şi-a îndeplinit corespunzător obligaţia de informare. Această orientare jurisprudenţială (de asemenea izolată) este tributară şi ideii că chiar constatând îndeplinite toate condiţiile pentru a declara clauza ca fiind nulă absolut, consecinţa nu poate fi cea a stabilizării cursului valutar la cel de la semnarea contractului, ci receptarea normelor supletive naţionale, care sunt cele ale art. 1578 din vechiul Cod civil.

Prin urmare , în cadrul acestei interpretări principiul nominalismul ajunge indirect să joace un rol central, atât în aprecierea exigenţelor referitoare la caracterul clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar cât şi a standardelor la care trebuie raportate obligaţia de informare a consumatorului .

În esenţă cererile consumatorilor având acest obiect au fost respinse, în principal, pe considerentul că profesionistul şi-a îndeplinit obligaţia de informare şi că proba relei-credine a acestuia la momentul încheierii contractului este dificil de realizat, având în vedere multitudinea de factori implicai în fluctuaia cursului valutar, care nu se află sub controlul băncii care a acordat creditul. S -a subliniat că, indiferent de moneda avută în vedere, cursul valutar fluctuează, iar acest lucru este notoriu, fiind cunoscut chiar i de cel mai puin avizat consumator, care nu are cunotine de specialitate.

Cu alte cuvinte, i cel mai puin diligent consumator putea i trebuia să cunoască faptul că exista riscul unei oscilaii a valorii valutei contractate, în sensul unei aprecieri, în condiiile în care toate valutele au cunoscut o cretere constantă în raport cu moneda naională-leu din 1990 i până în prezent.

Având în vedere notorietatea aspectului privind fluctuaia cursului valutar, nu era necesară o informare expresă în acest sens a consumatorului, orice persoană cunoscând că, în condiiile în care contractează un credit în valută i trebuie să îl restituie în aceeai monedă, valuta respectivă putea varia în raport de moneda naională (leu), dată fiind perioada mare de timp în care se desfăurau relaiile contractuale.

Pe de altă parte, dei este de notorietate fluctuaia cursului monetar, acest lucru nu echivalează cu prevederea de către bancă a diferenelor concrete, respectiv cu cât acest curs al CHF raportat la Leu va creste sau va scădea. Este adevărat că profesionistul are o obligaie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să i se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Simplul fapt că banca este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

Relativ la obligaia de informare, este important de observat că, dacă în ceea ce privete caracterul negociat al contractului, legiuitorul a prevăzut că sarcina probei revine profesionistului, în schimb, in ceea ce privete existena unor informaii relevante ce ar fi fost ascunse de către profesionist, consumatorul nu beneficiază de o dispensă, fiind inut să probeze că profesionistul ar fi deinut în concret informaiile relevante privind fluctuaţia cursului valutar al CHF i că nu le-ar fi adus la cunotina acestuia.

Mai mult, lipsa de diligenă a consumatorului de a se informa, în prealabil, cu privire la evoluia monedei franc elveian i la stabilitatea acesteia, nu poate fi transferată integral în sarcina băncii, cu atât mai mult cu cât analizele i rapoartele diverselor instituii financiare naionale i internaionale sunt publice i pot fi cu uurină accesate pe internet de către un consumator mediu, diligent i bine informat.

De altminteri, se observă că fluctuaia monetară oricum nu ar putea constitui un risc supraadăugat riscului firesc ce însoete contractul de credit, care să treacă dincolo de puterea de prevedere a cocontractanilor i să ină de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul perfectării contractului.

În fine, în ultimă instanţă, s-a arătat că, chiar dacă s-ar accepta că ar fi vorba despre clauze abuzive, soluţia nu ar putea fi aceea a îngheţării cursului valutar la data încheierii contractului de credit, ci aceea a nulităţii clauzei abuzive, instanţa neputând în acest caz interveni în contractul încheiat între părţi.

Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze, singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziie de drept naional cu caracter supletiv, cauza C-26/13 Árpad Kásler.

Or, acea dispoziţie cu caracter supletiv nu ar putea fi alta decât cea cuprinsă în textul art. 1578 din vechiul Cod civil, ceea ce semnifică, în fapt, păstrarea raporturilor juridice dintre părţi, în varianta prefigurată încă de la încheierea contractului.

În concluzie, în acord cu statuările Curţii Constituţionale din decizia nr. 62/2017, anterior amintită, s-a decis că constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar nu presupune modificarea/adaptarea contractului, în sensul stabilizării cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, întrucât acestea ar putea fi avute în vedere de instanţa de judecată doar în cazul în care este aplicabilă teoria impreviziunii, cu efecte doar pentru viitor.

Tribunalul care a pronunţat sentinţa atacată cu cele două apeluri a îmbrăţişat în mare măsură această ultimă orientare.

D. La polul opus se situează jurisprudenţa naţională favorabilă exercitării controlului de legalitate (care este tot izolată ) şi în care s-a apreciat că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci trebuie înţeleasă în mod extensiv, din perspectiva înţelegerii consecinţelor pe care derularea contractului le poate produce asupra patrimoniului consumatorului.

  În acest context, pe baza statuărilor din cauza Andriciuc, s-a ajuns la concluzia că minim de claritate şi înţelegere a clauzei analizate sub aspectul consecinţelor care se pot produce pentru patrimoniul consumatorului nu poate fi atins decât dacă asumarea de către consumator a riscului pentru variaţiile de curs ale monedei de plată este expresă şi conştientă. Iar acest demers de informare este unul adecvat doar dacă are la bază simulări concrete realizate de către profesionistul din contract, aşa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variaţiile cursului de schimb valutar, iar variaţiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare maxim permis, precum şi cu veniturile obţinute la epoca încheierii contractului.

Pentru o deplină informare, consumatorul trebuie să cunoască şi să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obţine veniturile curente. Numai în aceste condiţii o clauză privind riscul valutar în privinţa monedei de plată ar putea fi calificată drept clară şi inteligibilă. În caz contrar, o astfel de clauză se transformă într-o capcană care imprimă contractului caracterele unui contract aleatoriu şi poate afecta grav capacitatea consumatorului de achitare a ratelor periodice, aşa cum în mod previzibil s-a întâmplat în nenumărate cazuri, în contextul unei deprecieri a monedei naţionale faţă de francul elveţian cu până la 130 % într-un interval relativ scurt de timp.

Dacă simulările şi predicţiile nu au fost făcute, exigenţele minime de informare a consumatorului nu sunt îndeplinite întrucât, în absenţa scenariilor privitoare la şocul pe curs de schimb valutar coroborat cu estimările pe venit care trebuie efectuate în etapa precontractuală, consumatorul a fost în măsură să conştientizeze în mod real natura tranzacţiei.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, şi această cerinţă a fost considerată îndeplinită, deoarece consumatorii şi-au asumat, insuficient informaţi, obligaţia de a restitui împrumutul în franci elveţieni pe un interval mare de timp, de regulă, între 20- 30 de ani.

Derularea contractului a confirmat pe deplin aceste riscuri cu privire la care profesionistul societate bancară nu a depus vreo diligenţă de informare. Astfel, moneda în care s-a acordat creditul s-a apreciat consistent pe parcursul executării contractului faţă de moneda naţională, ratele creditului devenind, printr-un simplu calcul matematic, extrem de oneroase. Astfel, de la un curs care oscila în jurul valorii de 2 lei la finalul anului 2007, când a fost acordat creditul analizat, cursul LEU/CHF a evoluat constant până la un curs de maxim de 4,58 lei stabilit de BNR în intervalul 23 – 25 ianuarie 2015, cu 130 % faţă de cursul de conversie iniţial, pentru a se reduce apoi insuficient la valori oricum situate peste 4 lei.

Chiar dacă această evoluţie a fost imposibil de prognozat, culpa evidentă a băncii constă în faptul că nu a realizat o informare a reclamanţilor consumatori cu privire la acest risc, intrinsec şi inevitabil oricărui credit în valută străină acordat pentru un interval de timp atât de lung. Această omisiune esenţială este profund prejudiciabilă pentru consumatori care nu şi-au asumat conştient un risc în sensul celui deja produs, şi nici nu au anticipat consecinţele unei astfel de fluctuaţii nespecifice unui contract sinalagmatic şi comutativ. La momentul încheierii contractului, nu s-a stabilit un culoar de variaţie a cursului, aşa încât să fie pe deplin predictibilă sarcina generată de contract pentru consumator şi nici nu s-a propus o clauză de acoperire a riscului printr-o asigurare.

În ceea ce priveşte buna credinţă, s-a constatat că reperele acesteia sunt diferite în domeniul protecţiei consumatorului, datorită unei exigenţe mult sporite, iar unul dintre elementele esenţiale în funcţie de care se apreciază buna credinţă constă în disponibilitatea şi abilitatea profesionistului de a oferi toate informaţiile esenţiale legate de natura şi riscurile care pot apărea pe parcursul derulării contractului, de a negocia clauzele esenţiale ale acestuia şi de a oferi astfel consumatorului posibilitatea de conştientiza natura reală a tranzacţiei şi de a contracta un produs bancar adecvat nevoilor sale, veniturilor pe care le obţine şi riscurilor pe care le poate gestiona şi suporta fără să afecteze capacitatea de plată a ratelor.

Desigur că în aprecierea bunei credinţe a băncii societate bancară se naşte întrebarea legitimă: de ce a oferit banca credite într-o valută exotică, care nu a circulat niciodată uzual şi nici măcar sporadic ca monedă de plată sau de cont pe teritoriul României (aşa cum au fost de-a lungul timpului marca germană, dolarul american sau euro) necunoscută publicului larg şi lipsită de vreun reper în cultura financiară redusă a populaţiei la momentul anului 2007? Cu minime excepţii conjuncturale, majoritatea consumatorilor care au accesat aceste credite în franci elveţieni nu ştiau cum arată o bancnotă în respectiva monedă. Este relevantă în acest context şi lipsa oricărei posibilităţi ca un consumator din România să obţină venituri salariale sau de altă natură în franci elveţieni.

Acest produs de creditare a fost prezentat ca fiind unul sigur şi preferabil, în contextul stabilităţii monedei CHF şi în care, raportat la circumstanţele istorice în care a fost lansat pe piaţă (cotaţie scăzută faţă de leu, posibilitatea accesării unor credite în CHF de la bănci din străinătate, cu dobândă mică), oferea posibilitatea acordării unui credit superior ca valoare, raportat la produsele similare de creditare în Lei si Euro. Ca atare, profesionistul a identificat astfel o soluţie pentru creşterea cotei sale de piaţă, dar şi a profitului obţinut, intenţionând să se protejeze de orice risc financiar şi să plaseze acest risc privind derularea contractului în sarcina consumatorului neavizat şi neinformat cu privire la toate consecinţele şi efectele contractului. Stabilirea obligaţiei de returnare a creditului în această monedă, cunoscută în domeniul financiar bancar drept o monedă ,,de refugiu în perioadele de criză,, a constituit un element esenţial al acestui mecanism de protecţie a profesionistului şi de prejudiciere profundă şi gravă a consumatorului prin expunerea acestuia la un risc excesiv.

Apoi, s-a arătat că nu toate băncile care operează în România au oferit produse în această monedă, iar produsele bancare în franci elveţieni au dispărut după ce francul s-a apreciat faţă de leu, dovadă că politica băncilor de a propune astfel de oferte la un moment dat a ţinut doar de o speculaţie conjuncturală.

În concluzie, după analiza detaliată a tuturor acestor etape, s-a reţinut caracterul abuziv al clauzei care obligă consumatorul să restituie orice plată efectuată în vederea rambursării creditului în moneda în care a fost acordat creditul.

Subsecvent, pentru a da eficienţă principiului efectivităţii, s-a apreciat că singura soluţie posibilă este eliminarea ei din contract, fiind permisă continuarea raporturilor prin achitarea sumelor datorate, prin raportare la cursul existent la data încheierii contractului. Acesta este singurul moment şi reper în funcţie de care profesionistul societate bancară a realizat o evaluare a nivelului de îndatorare a debitorilor şi a capacităţii acestora de plată a ratelor prin raportare la gradul maxim de îndatorare a celor care contractează credite bancare.

Din cealaltă perspectivă, a consumatorilor, doar la momentul încheierii contractului au fost estimate resursele financiare provenite din veniturile obţinute în monedă naţională pe care vor trebui să le aloce pentru achitarea ratelor de credit. Fluctuaţiile ulterioare au prejudiciat interesele lor, fără să fi avut şansa unei informări adecvate din partea profesionistului, la momentul încheierii contractului, prin prezentarea unor estimări şi simulări, aşa încât să se angajeze contractual în deplină cunoştinţă de cauză.

Instanţele tributare acestei interpretări au relevat şi faptul că impreviziunea nu poate constitui un remediu eficient pentru înlăturarea dezechilibrului generat de fluctuaţiile monedei, deoarece: premisa impreviziunii o constituie o clauză validă, iar pe de altă parte, impreviziunea poate produce efecte doar pentru viitor, aşa încât efectul util al Directivei nu este asigurat.

Aceste ultime aprecieri sunt valabile, de altfel, şi în ceea ce priveşte orice variantă de reconfigurare a creditului, prin raportare la moneda naţională, în urma negocierilor dintre părţi.

După prezentarea opiniilor exprimate în jurisprudena internă recentă, ulterioară cauzei C- 186/16 Ruxandra Andriciuc, instana consideră necesar să adauge câteva precizări în susţinerea admisibilităţii şi utilităţii prezentului demers. Astfel, instanţa de apel consideră important faptul că, chiar în prezenta unei jurisprudenţe a Curţii care soluţionează problema de drept în cauză, instanţele naţionale îşi păstrează în întregime libertatea să sesizeze Curtea în cazul în care consideră acest lucru oportun. Chiar dacă dispoziţiile a căror interpretare se solicită au fost deja interpretate de Curte, acest aspect nu împiedică Curtea să se pronunţe din nou, aşa cum s-a statuat deja în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc, paragraful 21.

Aceste argumente din paragraful 21 al cauzei C-186/16 Ruxandra Andriciuc sunt cu atât mai valabile cu cât dificultatea în care se află instanţele române în ceea ce priveşte această chestiune este evidentă, iar practica, neunitară.

În esenţă, principalele chestiuni aflate la acest moment în divergenţă şi soluţionate diferit sunt următoarele:

a) Se poate aprecia că excluderea clauzei de risc valutar de la controlul judecătoresc pe temeiul incidenţei principiului nominalismului este în acord cu statuările anterioare ale CJUE legate de excepţia reglementată de art. 1 paragraful 2 din Directiva 93/13/CEE?

b) În contextul în care, anterior acordării creditului în moneda CHF, nu au fost prezentate nici un fel de calcule/predicţii cu privire la posibile fluctuaţii ale cursului de schimb CHF-LEU, se poate susţine cu just temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului nominalismului), este clară şi inteligibilă şi că profesionistul/banca şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţia de informare a cocontractantului său? Răspunsul la această întrebare poate fi influenţat de faptul că gradul maxim de îndatorare a fost raportat strict la cursul de schimb de la data acordării creditului şi că profesionistul susţine că s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a prevedea evoluţiile viitoare ale cursului de schimb şi că obligaţia de informare nu poate viza informaţii pe care nu le deţine şi nu le controlează?

c) În ipoteza în care s-ar parcurge toate etapele de analiză stabilite de către CJUE în cauza Andriciuc şi s-ar ajunge la concluzia că clauza de risc valutar este abuzivă, Directiva 93/13 si jurisprudenţa dezvoltată în baza ei, precum şi principiul efectivităţii, se opun ca subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar contractul sa continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive si respectarea principiului efectivităţii?

Aceste chestiuni, i în mod deosebit ultima, sunt esenţiale în litigii de această natură şi au un mare impact asupra situaţiei părţilor din dosar şi, în primul rând, asupra consumatorului.

În plus, pentru contractele încheiate ulterior adoptării Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014, există instituite mecanisme clare de protecţie a consumatorului împotriva riscului valutar, dacă dezechilibrul devine semnificativ, în timp ce consumatorii care au accesat credite bancare în monedă străină anterior rămân lipsiţi de orice fel de protecţie. Este echitabil ca aceşti consumatori să suporte consecinţele unei reacţii întârziate a legislativului, care nu a reglementat acest fenomen de mare amploare, mai ales în ţările din fostul bloc comunist, unde educaia financiară a consumatorului mediu a fost una deficitară? Trebuie precizat că această lipsă de educaie fiscală s-a datorat contextului istorico – economic al statului centralizat i a economiei controlate care au împiedicat formarea unei experiene a consumatorilor în accesarea creditelor bancare pe o piaă liberă.

Curtea de Apel Cluj soluţionează cauza de faţă ca instanţa de fond, în apel, urmând ca hotărârea pronunţată sa poată fi atacată cu recurs, ce va fi soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La data pronunţării prezentei încheieri, pe rolul instanţelor specializate din România se află, în diverse stadii ale procedurii, numeroase cauze pentru a căror dezlegare răspunsul la întrebarea preliminară este decisiv.”

Citește și

Motivare decizie CA Cluj de stabilizare curs CHF-LEU după cauza Andriciuc de la CJUE. Spațiu amplu dedicat nominalismului monetar

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina