Este judecătoare la Curtea de Apel Cluj și predă în trei limbi la Facultatea de Drept a UBB. A fost aleasă în ultimii trei ani decanul de suflet al studenților. Se dă cu motocicleta, sare cu parașuta, face scufundări și bungee jumping. Andrea Annamaria Chiș ne arată că și judecătorii sunt oameni.

Are 44 de ani și 20 de ani de magistratură. Acum este judecătoare la Secția Civilă a Curții de Apel Cluj. A dat sentințe care au fost luate ca model de jurisprudență, iar în sala de judecată uimește prin modul amical în care tratează oamenii. După cum chiar ea spune, judecătorii nu trăiesc într-un turn de fildeș. Astfel, de multe ori, după ședințele de judecată, schimbă roba cu costumul de motociclist.  A îmbrăcat și alte costume, precum cel de parașutist și cel de scafandru. Din 2008 are brevet pentru scufundări, iar în 2010 s-a apucat de parașutism.

Andrea Chiș a început să predea studenților încă de când a terminat facultatea, după care a avut o întrerupere de câțiva ani. A predat și la Facultatea de Drept a UBB și la Universitatea Dimitrie Cantemir. Din 2009 predă drept procesual civil doar la Facultatea de Drept a UBB. De anul trecut predă și dreptul european al proprietăți intelectuale în maghiară, iar de anul acesta predă și la linia de studiu în engleză. În 2012 și-a finalizat doctoratul, îndrumată de profesorul Liviu Pop.  Este îndrăgită de studenți, chiar dacă nu dă note mari. Andrea Chiș vorbește în interviul acordat CLUJUST despre jurisprudență, studenți, integritate, curaj, concediul pe motocicletă și sporturi extreme.

CLUJUST: De ce credeți că sunteți numită des decanul de suflet de către absolvenți?

Andrea Chiș: Am avut o discuție interesantă cu una dintre fetele care au dat admitere anul acesta la INM, ea intrase anul trecut în Barou și nu i-a plăcut profesia de avocat, a dat la INM și a intrat și m-a rugat să-i scriu o recomandare. O știam de la curs, dar nu vorbisem prea mult cu ea. I-am spus cu accea ocazie: ”Uite, eu am un regret, pentru că nu vă cunosc pe toți și poate cu tine nu aș fi vorbit niciodată dacă nu ai fi venit să-mi ceri o recomandare. Mă gândesc că, din punctul vostru de vedere, e greu să nu vă cunoască profesorii”. Ea mi-a spus atunci că: ”E adevărat că poate nu ați vorbit cu fiecare dintre noi, dar felul în care predați cursul  este de a vă adresa tuturor în aceeași măsură, se simte că predați cu pasiune și vă străduiți să-l faceți pe fiecare în parte să înțeleagă” și cred că acesta este motivul. Ei simt când tu vii cu plăcere la curs, simt când îți face plăcere să stai cu ei. Adică, nu intru în sala de curs obosită și aștept să treacă timpul. Mă uit la ceas și zic: “Wow deja s-a terminat cursul?!” Cred că asta este ceea ce contează.

CLUJUST: Adică nu neapărat pentru că sunteți de gașcă…

Andrea Chiș: Dar nu sunt de gașcă, nu dau note mari, nici la examenul de anul IV, nici laa cel de licență și totuși  am mulți studenți care și-au manifestat dorința de a le fi eu îndrumătorul lucrării de licență. Ei știu că mă ocup de coordonarea lor, așa cum mă ocup de orice lucru pe care mă hotărăsc să-l fac. De exemplu, coordonez cercul de procedură civilă.  În cadrul lui, îi învăț scrierea științifică, care nu se învață în facultate,  nu numai pentru cei care își dau licența la mine, ci și pentru ceilalți. Începând de anul acesta, tot în cadrul cercului, îi voi pregăti și pentru interviul de integritate de la INM. Studenții simt că-ți place și că faci ceea ce-ți place sau nu. Nu vreau să fiu populară. Nici nu m-am așteptat anul acesta să mă aleagă decan de an, pentru că, de câteva ori, i-am scuturat un pic la curs și chiar le-am spus când m-au anunțat de alegere că sunt surprinsă.

CLUJUST: A câta oară e?

Andrea Chiș: Din cinci ani, trei ani am fost aleasă și, de fapt, numai în trei ani puteam să fiu aleasă pentru că în trei ani am predat la două serii. În ceilalți doi ani, am predat la câte o serie.

CLUJUST: De ce ați mers pe partea civilă a dreptului?

Andrea Chiș: Civilul mi-a plăcut încă din facultate. Eu am fost președintele cercului de drept civil și mentorul meu a fost domnul profesor Liviu Pop, care a fost și coordonatorul tezei mele de doctorat și al cărui asistent am fost. Datorită lui am rămas la facultate și m-am gândit să urmez o carieră universitară. Civilul era ceva firesc pentru mine, pentru că îmi permitea o creativitate foarte mare. Mult mai mare decât penalul. Nu zic că nu mi-a plăcut penalul și mi-au plăcut profesorii de penal – profesorul Matei Basarab, profesorul Valer Suian, profesorul Gheorghiță Mateuț. Practic, eu predau procedura civilă în modul în care ne-a predat profesorul Mateuț nouă procedura penală. Ca metodă, mi-a plăcut foarte mult. Dar nu mi-a plăcut materia în sine atât de mult cum  cât mi-a plăcut dreptul civil. Îți permite mai multă libertate de interpretare a legii față de speța concretă decât penalul. În penal, ești mult mai rigid.

Știu că aveți mai multe pasiuni extreme, sunteți un om nonconformist..

Andrea Chiș: Să știți că și modalitatea în care judec nu este una pe care o consider clasică, pentru că, de multe ori, am încercat să schimb o jurisprudență care nu mi s-a părut corectă.  De foarte multe ori mi s-au casat hotărâri, pentru ca după aceea practica să se schimbe tocmai în sensul în care am propus eu. Pot să vă dau exemple de situații în care după cinci ani în care mi s-au casat hotărâri, s-a dat un recurs în interesul legii exact pe ce am spus eu și colega mea de complet din apel, cum ar fi spețe privind legea caselor naționalizate. Puteți spune că sunt o nonconformistă din punctul ăsta de vedere. În sala de judecată, am o modalitate de a conduce ședința mai amicală, poate, decât alți colegi , fără să încalc formalismul ședinței. Adică încerc să fac oamenii să se simtă în largul lor, pentru că în ședința de judecată nu ești într-o anchetă, și atunci port o discuție care să le pară cât se poate de liberă, ca să se simtă confortabil, să poată să spună adevărul. Felul meu de a fi este unul deschis spre ceilalți, spre lume în general și de aici pare că și pasiunile mele de timp liber sunt mai nonconformiste. Poate că fac lucrurile altfel decât majoritatea lumii.

CLUJUST: Mai ales din lumea rigidă a sistemului judiciar…

Andrea Chiș: Să știți că nu e chiar așa. La sala de sport de exemplu (eu practic sport aproape zilnic), am mulți colegi judecători. Au o disciplină a sportului. Poate că nu fac toate sporturile extreme pe care le fac eu, dar am colegi care au brevet de scufundător avansat, cum am și eu.

Pe lângă parașutism, scufundări, ce sporturi extreme mai practicați?

Bungee jumping am mai încercat. Dar eu nu aș spune neapărat că sunt sporturi extreme, bungee jumping e, dar pentru parașutism îți iei un brevet, pentru scufundăr îți iei un brevet, pentru motociclism îți iei carnet. Nu le poți considera extreme. Doar că nu le practică atât de multă lume.

De unde pornirile acestea?

Din copilărie. De atunci mi-am dorit să fiu parașutist și părinții nu m-au lăsat la 18 ani, când puteam să-mi iau gratis brevetul. Am rămas cumva cu visul ăsta neîmplinit și, de îndată ce am avut ocazia, mi l-am realizat.

CLUJUST: Și posibilitatea financiară…

Andrea Chiș: E adevărat, trebuie să ai și o bază materială, pentru că, atunci când nu este gratuit, este foarte scump. Nici nu mi-am luat brevetul la parașutism, pentru că trebuie să ai foarte multe salturi la activ și de preferat să le faci unul după altul. Dacă le faci rar, uiți ce ai făcut. Dar ideea e că am gustat din ce înseamnă parașutismul. Nu mi-a plăcut la fel de mult cum mi-au plăcut scufundările.

 

Știu că vara aceasta ați avut un concediu mai special. Ne puteți da detalii?

Mi-am propus de ma mult timp să-mi fac un concediu cu motocicleta și nicicum nu am reușit să mă programez în așa fel încât să plec cu niște prieteni. Așa că am făcut singură cu motocicleta un drum prin Europa și, având în vedere pasiunea pentru scufundări, am inclus și Croația. Mi-am făcut un plan aproximativ: Ungaria, Croația, Bosnia-Herțegovina, Serbia. În jur de 2.500 de kilometri.

Singură?!

Așa m-au întrebat și vameșii români când am trecut granița la Moravița (râde): ”Doamnă, unde sunt ceilalți? Singură?” Și când le-am zis că singură nu numai în Serbia, că în patru state, s-au uitat la mine ca la o …ciudățenie.

Nu v-a fost teamă?

Nu mi-a fost frică niciodată. Chiar mă gândeam că am fost în multe locuri unde eram singură, într-o pădure sau pe un munte, lângă o râpă. Și mă gândeam așa în sinea mea: ”acum ar trebui să-mi fie frică”. Nu-mi era. Asta nu înseamnă că nu am instinct de conservare, pentru că nu mă pun în situații periculoase. Apropo de sporturi extreme, acestea necesită o pregătire ca să ții situația sub control. Niciodată nu o să intru pe o stradă dubioasă noaptea. Deci am acest sentiment al pericolului. Dar nu mi-e frică, adică, în general, lucrurile pe care știu să le fac, le fac cu curaj. Și în viața profesională, și în viața personală. Ori pe unde am trecut, tocmai pentru că m-am dus cu sufletul deschis, pentru că mi-am spus nu o să mi se întâmple nimic,  am întâlnit oameni de treabă. Nu mi-am programat dinainte unde să mă opresc. N-am avut rezervat nimic în avans. Și, totuși, oriunde m-am oprit, am întâlnit oameni care m-au ajutat să-mi găsesc foarte repede un loc bun unde să stau și la un preț rezonabil.

CLUJUST: Ați ales și niște zone nu prea pașnice.

Andrea Chiș: Asta cred că este un mit. Mie nu mi s-a întâmplat. Am auzit că te oprește poliția. Pe mine m-a oprit o singură dată, în Bosnia, eram în drum dinspre Sarajevo spre Belgrad, ploua torențial și asfaltul era ca oglinda. Aveam pe mine haina de ploaie, era groaznic. Mergeam foarte încet, ca să nu cad și s-a oprit o mașină de poliție lângă mine și mi-au spus: ”Doamnă, vă rugăm să vă luați un hotel, să nu pățiți ceva.”

Călătoria aceasta a fost așa pentru sufletul dumneavoastră?

Categoric! Mie îmi plac Balcanii foarte mult. În Serbia și Croația am mai fost. În Bosnia, nu. Și mi-am dorit pentru mine să fac o călătorie… a fost aproape o călătorie inițiatică, pentru că nu e puțin lucru să fii singur atâta timp. Sigur că am putut să mă opresc unde am vrut și să discut cu oameni, dar, în marea parte a timpului, am fost singură. Am făcut scufundări, am citit cărți, am meditat. Am avut timp foarte mult pentru mine, ceea ce  îmi lipsește de obicei.

Cum a fost când v-ați întors în România?

M-am reapucat de lucru (râde). Dar m-am reapucat cu mare plăcere.

Cât lucrați într-o zi, fiind și judecător și profesor?

Am zile când lucrez 12 ore, când nu ajung nici la sala de sport. Am zile când mă odihnesc cel puțin jumătate de zi. Lucrez destul de mult. N-am cum altfel. Pe lângă cele două profesii, mai lucrez și la o revistă. Ca profesor, ești obligat moral să și scrii niște studii pe an. Acum scriu un manual pentru studenți. Este de lucru, dar nu simt asta ca o corvoadă. Fac multe lucruri care îmi plac și în timpul liber, mă mai duc la sport în timpul săptămânii, iau lecții de tango, sâmbăta ies la un film, și așa mi se pare că-mi iau și porția de odihnă.

Că am vorbit de curaj. În sala de judecată trebuie să fii curajos?

Categoric. Luarea deciziei nu este una simplă, indiferent că ești judecător penalist sau civilist. De multe ori, judeci cauze cu miză mare. Adică îți trebuie o doză de curaj să dai soluția și uneori să schimbi o jurisprudență.

CLUJUST: Acum că e la modă subiectul retrocedărilor și ați avut mai multe dosare. Cum sunt aceste cazuri când sunt implicați oameni scoși afară din case?

Andrea Chiș: Sigur că ți-e milă de oameni. De exemplu, când trebuie să evacuezi o pereche de bătrâni dintr-o locuință. Mi s-a întâmplat odată: un domn de 80 de ani a venit la pronunțare, mi-a spus că soția lui este paralizată și nu poate să vină. Eu l-am evacuat, pentru că nu aveam ce altceva să fac. Legea spunea că n-avea dreptate. Pe de altă parte, fosta proprietară, care avea peste 90 de ani, a murit între momentul în care am amânat pronunțarea și pronunțarea soluției și n-a reușit niciodată să intre în casă. Deci nu ți-e ușor în astfel de situații.

Trebuie o modificare legislativă?

Eu cred că legiuitorul aici trebuia să fie puțin mai drept. Să se gândeacă la alte soluții. Acum e tardiv să discutăm despre asta. Practic, s-a spălat pe mâini și a spus: judecați! Apropo de locuințe. A dat prima dată o lege de vânzare și apoi una de restituire. Și atunci, noi, judecătorii, a trebuit să decidem ce contracte dintre cele încheiate le anulăm și pe care le păstrăm, ce restituim, ce nu restituim. Iar organele administrației nu și-au făcut treaba. Toată lumea vine în Justiție. Justiția a soluționat majoritatea, dacă nu toate dosarele de restituire. Extrem de puține situații sunt în care organele administrației au făcut asta și nu s-a ajuns la noi. Ar merita făcută o statistică. Au preferat să spună ”nu restituim, mergeți în instanță, să spună instanța cui i se cuvine și ce”. Practic,  m-am transformat și în primar, în director de regie autonomă și așa mai departe. Ca și ceilalți colegi din secțiile civile, de altfel.

CLUJUST: Ce mesaj aveți pentru tinerii care vor să devină judecători?

Andrea Chiș: Eu cred că nu trebuie să pornească de la premisa că judecătorul trăiește într-un turn de fildeș. Judecătorul este un om normal, integru, moral, care poate să aibă orice pasiuni normale sau chiar care par mai ieșite din comun pentru unii. A fi judecător nu înseamnă să-ți îngrădești viața atât de mult pe cât pare la prima vedere. Poți să faci orice lucru, atâta timp cât nu aduci atingere valorilor profesiei tale și unor valori morale în general.

CLUJUST: April Roman, studenta din Cluj care a intrat prima la INM, ne-a spus că cea mai dificilă probă i s-a părut interviul. Cum vă explicați?

Andrea Chiș: De exemplu, lui April i s-a dat o speță, în sensul că: ”Este tânăr judecător stagiar, merge la bunici la țară și aceștia o roagă să se ducă în piață și să le vândă niște produse, să facă niște bani, întrucât nu se descurcă din pensie, ea făcând acest lucru când era studentă. Întrebarea era: ce ar face acum, când este judecător stagiar?” Au fost și spețe de integritate poate mai evidente pentru omul obișnuit, un student de-al nostru fiind întrebat într-un alt an ce ar face dacă un coleg de serviciu, care îi este și prieten apropiat îi oferă o sumă de bani pentru a da o anumită soluție într-o cauză. Sigur că ceea ce verifică aceste test de integritate este și cât de sincer ești, pentru că toți suntem oameni, când e vorba de colegul și prietenul tău. Cu siguranță o să-i spui NU, acesta este primul lucru. Și eu m-am gândit că, dacă aș fi pusă într-o astfel de situație, mi-ar fi greu, pentru că, evident, aș refuza bani și i-aș spune că nu este bine ce face, să-i dea înapoi, să nu mai facă așa ceva. Dar dilema morală se ridică în momentul în care trebuie să mă duc să-l denunț. Să-l denunț sau nu? Pe de o parte, e o problemă morală, pentru că ți-e prieten, nu-ți vine să crezi că e în stare de așa ceva și, pe de altă parte, pentru că te duci și nu ai nicio probă până la urmă. Nu e simplu. Sunt niște chestiuni la care trebuie să te gândești foarte bine, să dai un răspuns foarte argumentat. Eu cred că este important într-un astfel de interviu să îți expui dilemele morale, să fii onest, să arăți ce se petrece în tine atunci când ești pus într-o astfel de situație. Ni s-a reproșat judecătorilor de către foști miniști ai Justiției, care ne-au fost apropiați, că nu ne  denunțăm colegii corupți, pentru că, așa cum s-a dovedit în unele cazuri, am avut astfel de colegi. Personal, am răspuns: „Da, poate că uneori bănuiesc că un coleg este corupt, nu vorbesc de colegi actuali, vorbesc de dosare finalizate, unde nici n-are rost să mai povestim, dar faptul că eu aud de la cineva sau văd că are un nivel de trai care nu este justificat raportat la salariul de judecător nu înseamnă că eu și știu în ce dosar a luat bani, ca să mă duc să-l denunț.” Problema este un pic mai complicată.

CLUJUST: Vă influențează sentința dacă aveți empatie față de o parte din proces?

Andrea Chiș: Se poate întâmpla să am niște emoții foarte puternice, fie față de o parte, fie față de un avocat, emoție care pot fi milă sau pur și simplu iritare. Părțile nu mă enervează niciodată, oricâtă pasiune ar pune, pentru că înțeleg ce înseamnă procesul pentru fiecare. Atunci când avocații, uneori, sunt cei care ridică tonul, le-am și spus la seminarul de comunicare, mi-e mai greu să trec cu vederea, pentru că sunt profesioniști ai dreptului. Dar, în astfel de situații, dacă se întâmplă un incident în sală și rămâne cauza în pronunțare, amân pronunțarea și astfel îmi acord timpul să mă detașez suficient ca să pot da soluția fără a fi influențată emoțional. E greu să spui că nu ai niciodată nicio emoție când dai o soluție. Dar trebuie să fie o emoție care să nu te controleze, ci tu să o controlezi pe ea.

Comments

comentarii