Acasă » COMERCIALE » Comisionul de risc redenumit comision de administrare, anulat definitiv de instanță
sursa foto economica.net
sursa foto economica.net

Comisionul de risc redenumit comision de administrare, anulat definitiv de instanță

În numeroase contracte de credit bancar există comisionul de administrare, care să plătește lunar și a cărui valoare nu e deloc de neglijat. Recent, Tribunalul Specializat Cluj a anulat definitiv un astfel de comision, care înainte se numise comision de risc, dintr-un contract de credit în euro încheiat de doi soți cu Volksbank, absorbită între timp de Banca Transilvania.

O instanță a Tribunalului Specializat Cluj a hotărât recent: ”Respinge ca neîntemeiat apelul declarat de Banca Transilvania SA (continuatoarea personalităţii juridice a Volksbank Romania SA), cu sediul în Cluj-Napoca, jud. Cluj, în contradictoriu cu intimaţii M C, şi M A M, ambii cu domiciliul în Cluj-Napoca, , cu domiciliul procesual ales în Cluj-Napoca, împotriva sentinţei civile nr. 9846/2015 pronunţată la 23 octombrie 2015 în dosarul 5996/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care o menţine în întregime. Obligă apelanta Banca Transilvania SA să plătească intimaţilor suma de 600 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în apel. Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2016.”

Soluția pe scurt de la Judecătorie era: ”Admite în parte cererea de chemare in judecata formulată de reclamanții M. C. și M. A. M, domiciliați în Cluj-Napoca.. în contradictoriu cu pârâta Volksbank Romania SA, cu sediul în București… .Constată caracterul abuziv și nule absolut clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr. …/PC/01.10.2008 privind comisionul de risc. Dispune înlăturarea din Convenția de credit nr. ……/PC/01.10.2008 a clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive.

Obligă pe pârâta Volksbank Romania SA să restituie reclamanților M C și M. A M sumele achitate de către aceștia, cu titlu de comision de risc în baza clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr. …./PC/01.10.2008 constatate ca fiind abuzive,  sume ce vor fi calculate conform art. 628 alin. 2 C.proc.civ.; plus dobânda legală aferentă sumei de 4.243,19 euro, calculată de la data introducerii acțiunii 30.03.2015 și până la achitarea integrală a sumei menționate, dobânzi ce vor fi calculate potrivit art. 628 C.proc.civ.”

Motivarea sentinței ne arată că acest comision de risc declarat nelegal a fost redenumit comision de administrare, în detrimentul oamenilor, fără însă a se modifica ceva în cadrul clauzei respective, înafară de denumire.

Motivarea Judecătoriei Cluj-Napoca

Deliberând asupra cauzei de fata, constata urmatoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub numărul.., în data de 30.03.2015, pe rolul prezentei instante, reclamanții M C și M. A M au chemat în judecată pe pârâta Volksbank Romania solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate nulitatea absolută parțială a Convenției de credit  nr. ../01.10.2008 încheiată cu Volksbank Romania S.A., în ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 5 lit. a) cu privire la comisionul de risc; să dispună restituirea de către S.C.Volksbank Romania S.A în favoarea lor a sumei de 4.243,19 euro (calculată până la data de 30.03.2015,  data introducerii prezentei acțiuni), reținută abuziv cu titlu de comision de risc, precum și a sumelor reținute cu acest titlu până la punerea în executare a hotărârii ce se va pronunța; să  fie obligată pârâta la plata către reclamanti a dobânzii legale pentru suma de 4.243,19 euro calculată de la data introducerii acțiunii până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

În fapt reclamantii arată că au încheiat convenția de credit nr…/01.10.2008 cu S.C. Volksbank Romania SA, în calitate de împrumutati, valoarea creditului fiind de 35.000 euro. Comisionul de risc a fost prevăzut prin punctul 5.1, Secțiunea 5 «Comisioane» al capitolului «Condiții speciale ale convenției» și perceput procentual în consecință, 0,165%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată durată de derulare a contractului de credit. Prin OUG nr. 50/2010, acest tip de comision a fost scos de sub incidența legii – art. 36 al acestui text normativ prevede în mod expres, limitativ comisioanele care pot fi percepute în raporturile bancare. Transformarea acestui comision în comision de administrare are de asemenea un caracter nelegal, prin prisma art. 35 lit. b) din același act normativ. În data de 17.12.2013, reclamantii au transmis pârâtei o invitatie la mediaere prin care au solicitat anularea clauzei sus-menționate și restituirea de către Volksbank  în favoarea lor a sumelor reținute cu titlu de comission de risc, reținerea având un caracter abuziv, însă răspunsul pârâtei a fost unul negativ.

Reclamantii menționează că dispozițiile art. 3 lit. a și b din O.G. nr. 21/1992 republicată privind protecția consumatorului prevăd dreptul „a) de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a ni  se presta un serviciu care să ne afecteze drepturile și interesele legitime; b) de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care am fi adoptat-o în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor noastre,” în același sens, art. 18 din O.G. nr. 21/1992 republicată prevede; „Consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.” Aceste prevederi trebuie coroborate cu dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori și anume ale art. 4 alin. 1 și 2: (1) „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract,  creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauza contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

Rezultă astfel o practică abuzivă din partea Volksbank, care a creat un dezechilibru injust între interesele băncii și interesele personale ale reclamantului, în detrimentul intereselor sale. În altă ordine de idei, potrivit normelor de interpretare a convențiilor, astfel cum acestea erau indicate în art. 977-985 Cod civil, convenția nu poate cuprinde decât lucrurile asupra cărora părțile și-au propus a contracta (art 984 Cod civil), clauzele contractuale interpretându-se unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg (art. 982 Cod civil), iar atunci când există îndoială asupra unei clauze, cum este în cazul de față modificarea abuzivă și unilaterală a clauzei contractuale, convenția se interpretează în favoarea celui care se obligă (art. 983 Cod civil).

Dată fiind situația de fapt existentă în tot sistemul bancar românesc, adică impunerea de către toate băncile a unor contracte preformulate, nenegociabile, consumatorii nu au avut posibilitatea reală să ia cunoștință, la data semnării contractului, de amploarea și de componenta riscului la care s-au expus, care sunt factorii care le vor influența creditul, ce costuri surprinzătoare ar putea să le fie puse în sarcină după semnarea/acceptarea contractului etc, într-o asemenea manieră încât să poată refuza contractul. De altfel, consumatorul nu a putut verifica, la momentul încheierii contractului, niciun fel de indice sau de situație financiară, nefiind informat despre ceea ce intră și ce nu intră în componența ratei. Nu se poate admite argumentul ca, o data semnat/acceptat un contract, acesta iți este opozabil indiferent dacă este legal, nul sau abuziv.

Curtea Europeană de Justiție a statuat în Cauza C-168/05; „36. Importanța protecției consumatorului a determinat în mod particular legislația comunitară să prevadă, în art. 6 paragraful 1 al Directivei, că clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator. Aceasta este o dispoziție imperativă care, având în vedere poziția de inferioritate a unei părți a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabilește între drepturile și obligațiile părților contractante, și are ca efect impunerea unui echilibru real, care restabilește egalitatea între părți”.”Natura și importanța interesului public pe care se bazează protecția conferită de directivă consumatorului justifică, mai mult, ca instanța națională sa fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator și profesionist, vânzător sau furnizor.” De altfel, aceasta practica abuzivă a fost sancționată atât de ANPC, prin amenzi aplicate acestei unități bancare, dar și de către instanțele de judecată, inclusiv clujene, care admit acțiuni prin care se solicită anularea unor astfel de clauze, precum și restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc.

În drept s-au invocat prevederile menționate.

În probațiune au fost depuse în copie înscrisuri  (f. 5-28).

Actiunea este scutita de plata taxelor judiciare de timbru.

Prin întâmpinarea formulată la data de 27.04.2015 (f.32), pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

La data de 05.05.2015 (f.48) reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare. Reclamanții arată că pârâta a înlăturat din graficul de eșalonare comisionul de administrare/risc pentru toate ratele ulterioare datei de 30.04.2015. Astfel sumele solicitate prin acțiunea introductivă 30.03.2015 nu au fost modificate, până la această dată fiind încasat comisionul de risc aferent tuturor ratelor achitate.

La termenul din data de 09.07.2015 (f.78) instanța a încuviințat proba cu interogatoriul pârâtei (f.90) și a respins excepția lipsei calității procesuale active.

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarea stare de fapt si de drept:

În fapt, între reclamanții M. C și M A M și pârâta Volkbank Romania SA s-a încheiat Convenția de credit nr. …./PC/01.10.2008 (f.5), valoarea creditului fiind de 35.000 euro pentru 360 luni.

Urmare a intrării in vigoare a OUG nr.50/2010 pârâta a propus clientilor semnarea unui act adițional (f.80-88) pe care consumatorii nu l-a semnat.

In conformitate cu prevederile art. 95 din OUG nr. 50/2010, astfel cum a fost modificat prin art. 39 al art. I din Legea nr. 288/28.12.2010, publicata in M.OF. al Romaniei nr. 888/30.12.2010, dispozitiile OUG nr. 50/2010  nu se aplica contractelor in curs de derulare la data intrarii in vigoare a acestui act normativ, cu exceptia dispozitiilor art. 37 ind. 1, art. 66-69 si, in ceea ce priveste contractele de credit pe durata nedeterminata existente la data intrarii in vigoare a OUG nr. 50/2010, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. 2, ale art. 57 alin. 1 si 2, precum si ale art. 66-71. Or aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză.

Art. 14 alin. 1 Legea nr.193/2000 prevede: Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

Conform art. 1 alin. (3) raportat la art. 4 alin. (1) si (2) din Legea nr.193/2000: ” (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

Conform punctului 1 lit. a) din Lista cuprinzând clauzele considerate abuzive publicată ca anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care „dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000 arata ca „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate  inteligibil”.

În acord cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, (1) Orice contract încheiat între profesionisti și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. (3) Se interzice profesionistilor stipularea de clauze abuzive în contractele incheiate cu consumatorii.

Se impun a fi amintite și prevederile art. 2 din același act normativ, potrivit cărora (1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. (2) Prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că,pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: (1)  clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; (2)  prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; (3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.

Contractul încheiat de pârâtă și reclamanti este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâta nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul (f.90 interogatoriul administrat în cauză).    

Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000).

În cauză pârâta nu a produs o asemenea dovadă, împrejurarea că, în faza pre-contractuala, clientul a fost informat în legătură cu condițiile de creditare, nu reprezintă o dovadă a negocierii, negocierea fiind diferită de respectarea obligației de informare (negocierea este precedată de informare, dar nu se confundă cu aceasta).  Prezentarea către public a diferitelor pachete/opțiuni de creditare reprezintă o formă de publicitate/de informare în legatură cu serviciile oferite, însă odată făcută alegerea unui anumit tip de produs, de către consumator (dar în condițiile în care banca stabilește ratingul/scoringul clientului), acesta este  lipsit de posibilitatea reală de a negocia condițiile/termenii/clauzele  acelui contract de credit (pentru care a optat, în urma informarii).

Astfel, negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de servicii de către bancă și cu obligația de informare, negocierea  presupunând ca partea –consumator să aibă posibiliatea modificării clauzelor contractuale.

În lipsa unor probe concrete privind negocierea, instanța constată că pârâta nu a răsturnat prezumția caracterului nenegociat al clauzelor standard.

Fiind îndeplinită prima cerință enunțată privind caracterul abuziv pentru toate clauzele contractuale în discuție indicate în prezenta speță, pentru stabilirea caracterului abuziv al acestora în cele ce urmează se va analiza raportat la fiecare clauză în parte îndeplinirea celorlalte condiții, respectiv crearea  unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.

În analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente precum conținutul drepturilor sau obligațiilor părților, valoarea la care acestea se raportează, precum și existența clauzelor prin care nu se acordă aceleași drepturi ambelor părți contractante.

O clauză, pentru a fi abuzivă, trebuie să producă un dezechilibru între prestațiile părților, analizarea acestei condiții implicand o comparație între interesele celor două părți ale contractului pentru a se verifica dacă interesul consumatorului a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său.

Cu referire la buna credință instanța are în vedere considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Prin urmare în cauză urmeaza a se analiza dacă, prin inserarea clauzelor contestate, au fost vătămate interesele legitime, patrimoniale ale consumatorului –reclamanții împrumutați.

Clauza  prevăzută la art. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției, prevede că pentru creditul acordat, clientul datorează comision de risc de 0,165% aplicat soldului creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei convenții de credit.

Potrivit jurisprudenței CJUE stabilită în cauza C‑415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), (68) pentru a ști dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într‑o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.

În ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, este important să se constate că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al directivei, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. (70) În acest sens, trebuie amintit că anexa la care face trimitere articolul 3 alineatul (3) din directivă nu conține decât o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. (71) În plus, potrivit articolului 4 alineatul (1) din directivă, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându‑se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. Din această perspectivă, rezultă că trebuie apreciate și consecințele pe care clauza menționată le poate avea în cadrul dreptului aplicabil contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic național.

Potrivit jurisprudenței CJUE stabilită în cauza C‑143/13, Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank Romania,  Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta.

Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționateavând în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea. (54) Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.

Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, va reveni instanței amintite sarcina de a aprecia dacă, ținând seama de considerațiile enunțate la punctul 54 menționat, aceste clauze stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție în litigiul principal sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual.

În cadrul acestei aprecieri, instanța de trimitere va trebui să țină seama în special de scopul esențial urmărit de „comisionul de risc”, care constă în garantarea rambursării împrumutului, aceasta constituind în mod vădit o obligație esențială care incumbă consumatorului în schimbul punerii la dispoziție a cuantumului împrumutului. (68) Pe de altă parte, ținând seama de obiectivul privind protecția consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13, amintit la punctul 51 din prezenta hotărâre, simplul fapt că „comisionul de risc” poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a Debitului și deci a veniturilor obținute de creditor din contractele de credit vizate este în principiu lipsit de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc „obiectul [principal]” al contractului.

 În sfârșit, este necesar să se considere că, în cazul în care instanța de trimitere va ajunge la concluzia că, clauzele vizate fac totuși parte din obiectul principal al contractului sau că sunt efectiv contestate pe baza caracterului adecvat al prețului sau al remunerației, nu este mai puțin adevărat că aceste clauze trebuie să facă în orice caz obiectul unei aprecieri a eventualului lor caracter abuziv, dacă ar urma să se constate, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că ele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 61).

În ceea ce privește clauzele care prevăd „comisionul de risc”, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă. Lipsa de transparență privind menționarea motivelor care justifică aceste clauze pare a fi de altfel confirmată de aspectul, că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de „comision de administrare credit” fără a modifica însă conținutul acestora.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate în art. 126 alin. 1 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Comisionul de risc are rolul de a acoperi prima de risc asociată finanțării unui anumit client de către instituția financiară.

Scopul clauzei privind comisionul de risc exprimată în contractul de credit este neclar, iar caracterul echivoc al clauzei contravine disp. art. 1 din Legea nr.193/2000. Negocierea, în măsura în care ar fi existat, putea privi, cel mult, doar cuantumul comisionului de risc. Or, în cauză, nu cuantumul acestui comision este criticat de reclamant, ci însuși existența lui, susținându-se că se percepe în absența unei contraprestații din partea pârâtei. Instanța constată că terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit.

Perceperea acestui tip de commission nu este adecvat deoarece în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator societatea bancara are dreptul de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit. Totodată instanța reține că împrumutul este garantat cu ipotecă, există încheiată o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției, iar valoarea creditului poate fi de maxim 75% din valoarea imobilului adus drept garanție (art.7, art. 8 din contract).

Clauzele în discuție nu respectă nici exigențele bunei credințe, deoarece inserarea comisionului de risc redenumit comision de administrare a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantilor prin majorarea ratei lunare. Practic, prin inserarea comisionului de risc pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.

Comisionul de risc nu se justifică, întrucât creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv, mai mult, în măsura în care riscul, pretins justificat de pârâtă prin întâmpinare, nu s-ar realiza, nu se prevede restituirea sumelor încasate cu acest titlu sau deducerea lor din ratele de credit.

Totodata instanța va avea in vedere si faptul ca aceasta clauza  referitoare la comisionul de risc este lipsita de cauză juridică in conditiile art.948 si 966 C.civ., neexistând nicio contraprestație a societatii bancare care să justifice perceperea acestui comision.

Ca atare, în condițiile în care sunt îndeplinite toate cerințele anterior expuse, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc.

Instanța reține de asemenea că pentru ratele ulterioare datei de 30.03.2015 au fost radiate sumele aferente comisionului de risc (f.48-67,91-105).

Prin urmare, constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr. …./PC/01.10.2008, privind comisionul de risc; în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 193/2000, instanța va dispune înlăturarea lor.

Instanța nu va avea în vedere modalitatea de soluționare a litigiului implementată de către pârâtă, respectiv diminuarea datoriei totale cu suma de 4.723,45 euro reprezentând contravaloare comision risc aferentă ratei nr. 84 (f.91-109,95), având în vedere art. 1.496 N.C.civ., art. 1.413 N.C.civ. (art. 1.024 V.C.civ.), secțiunea 4, secțiunea 6, secțiunea 7 (f.9 verso-10) din condiții generale ale convenției, coroborat cu lipsa acordului debitorilor-împrumutați de a se proceda astfel.

Având în vedere că aplicarea sancțiunii nulității presupune și restituirea prestațiilor efectuate în baza acestui act, cu luarea în considerare că clauza privitoare la comisionul de risc a fost desfiintată cu efect retroactiv, incepand cu data incheierii contractului, ca urmare a constatarii nulitatii absolute a acestor prevederi contractuale, instanța va obliga pe pârâta Volksbank Romania SA să restituie reclamanților M C și M A M sumele achitate de către aceștia, cu titlu de comision de risc în baza clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr. xxxxxxx/PC/01.10.2008, constatate ca fiind abuzive,  sume ce vor fi calculate conform art. 628 alin. 2 C.proc.civ.

Având în vedere, principiul disponibilității (art. 9 C.p.c.), dispozițiile art. 994 V.C.civ., art. 1344, art. 1645 alin. 2 N.C.civ., instanța va obliga pârâta la plata către reclamanti a dobânzii legale aferente sumei de 4.243,19 euro, calculată de la data introducerii acțiunii 30.03.2015 și până la achitarea integrală a sumei menționate, dobânzi ce vor fi calculate potrivit art. 628 C.proc.civ.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, art. 453 C.proc.civ., prevede că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. Potrivit art. 452 C.p.c. partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. În prezenta cauză, reclamantii au solicitat acordarea de cheltuieli de judecată, prin cererea de chemare în judecată.

Reclamanta M A M se prevalează în cauză de chitanța de plată  nr. 483/08.07.2015 (f. 110), însă în cuprinsul acesteia se face mențiune că este emisă pentru executarea contractului de asistență juridică nr. 53/2012, iar în procura de la filele 6 se face mențiune că este emisă in baza contractului de asistență juridică nr. CJ/56/B/2013. Prin urmare, există posibilitatea ca între avocat și parte să existe și alte raporturi de mandat referitoare la alte afaceri judiciare, astfe că instanța reține că partea nu și-a probat în mod riguros pretențiile.

În consecință, instanța va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat ca neîntemeiată.

Comments

comentarii

Vezi și

Primarul din Florești, Horia Sulea (foto presalocala.ro)

Raportul ANI în cazul primarului din Florești, menținut definitiv de Înalta Curte

Raportul Agenției Naționale de Integritate în cazul primarului din Florești, Horia Șulea, a fost menținut …

Lasă un răspuns